În urmă cu 18 ani, pe data de 1 august, Dan Amariei s-a întors acasă, la Constanța, după primul an de facultate și l-a chemat pe Adrian Albu în bucătăria părinților lui. I-a zis: „Fii atent, că am niște versuri și știu și vreo două acorduri la chitară." I-a cântat ceva „prostii", după care Adrian, aka Koks, a spus: „Dă-mi chitara și cântă tu cu vocea în continuare". Era mai bun la corzi ca Dan.

În noaptea aia au făcut trei-patru piese și s-au decis să-și facă trupă. Dan a sugerat să se numească Omul cu Șobolani. Văzuse odată titlul ăsta pe o carte scrisă de Freud și și-a zis că, dacă o să-și facă vreodată trupă, o să-i dea numele ăsta. Foarte punk, Dan.

Așa s-a născut trupa preferată a iubitorilor de rozătoare. De atunci au scos opt albume care au definit genul rock alternativ în România. Impresionant, mai ales într-o țară unde trupele se despart după primul single și turneu, pentru că nimeni nu mai are chef să doarmă pe un scaun de microbuz. Scena asta alternativă a devenit mult mai fițoasă.

Cu ocazia majoratului, am vorbit cu Dan Amariei, fondatorul și solistul trupei, despre cele mai faine albume scoase de ei. Nu i-a surâs că l-am pus să aleagă cinci din opt, că e „cam nasol". Dar până la urmă s-a lăsat, pentru că „oricum ne place să fim perverși și în viața reală". Nu am înțeles exact ce a vrut să zică, dar nu contează.

„E pe locul cinci, pentru că are piese mai bune ca alea de pe «Mâinile sus». Inițial voiam să pun albumul ăsta pe cinci, dar are doar calitatea de a fi dement, ieșit în trei săptămâni, după ce am stat închiși într-o cameră undeva prin Chitila. «Superparanoia» are piese de bun gust, singurul lucru nasol e că se aude super prost: am folosit o tehnică in-house, într-un soi de sală de repetiție/studio al nostru proaspăt făcut și improvizat, unde am tras totul deodată și era mișto, până nu a mai mers ceva la mixaje.

Nu ne-a zis nimeni că sună ca dracu, pentru că noi nu prea primim feedback. Din ce am observat în 18 ani de existență, suntem genul ăla de trupă cu care nu poți fi moderat: ori mori după noi, ori zici dă-i în plm de imbecili. În fine, în momentul ăla nici noi nu ne-am dat seama că se aude ca naiba și din păcate nu am avut nicio ureche din exterior care să ne ajute. Asta pentru că, în afară de ultimul album, «Marea Căutare», care a fost mixat și produs de britanicul Adam Whittaker, noi am făcut totul. Ceea ce e mișto, până la un punct."

„Ăsta e pe locul patru, pentru că mi se pare cam trist el, așa. Cum am fost și eu când l-am tras. Treceam printr-un divorț spectaculos de mișto, iar ziua mergeam la studio, la Razna Music, unde mă închideam singur și înregistram. Nu sunt mulțumit cum sună, dar e plin de piese foarte bune, destul de personale. De exemplu, piesa Curvele zac, care e despre faptul că suntem toți niște curve la un moment dat, si nu despre fosta mea soție, asa cum ai insinuat in întrebare. Dar am și bucăți care au fost inspirate de divorț, ca Ora opt, o piesă pe care o iubesc din tot sufletul, dar e cumva dureroasă (de aia nici nu o mai cântăm. De aia și pentru că nu-i place lu' Nucu, chitaristul nostru).

Albumul ăsta are un mare plus, pentru că Artan a cântat pe Sincere Felicitări, o piesă care îmi place foarte mult. A însemnat foarte mult pentru mine și știu că și lui i-a plăcut, a cântat piesa cu mine pe scenă… ceea ce la vremea respectivă a fost foarte wow pentru mine. Asta pe lângă faptul că datorită lui m-am apucat de muzică și am făcut OCS. A fost un reper pentru mine, și de modestie, și de tehnică vocală, deși nu o să-i calc ever pe urme, că nu am cum."

„Aici o să-mi pun toată lumea în cap. Tot aud oameni care zic, frizând modestia, că «Ne punem în cap» e cel mai bun album de rock alternativ din România. Nu sunt de acord. E vorba doar de momentul lansării. De complexitatea lui și de faptul că atunci oamenii nu aveau acces la nimic de genul ăsta în România, în limba română, cu atâta caterincă. Pe albumul ăla a fost panaramă cât casa. Lumea se distra altfel atunci. Nu e ca acum, «hai, ne vedem la Control». Atunci ne strângeam la Cișmigiu și nu știam exact ce o să facem. Dar era mai tare așa. Asta se simte și pe album. Chiar nu am avut niciun plan. Cântam, eram foarte proaspeți pe piață și nu aveam niciun stres, făceam ce ne trecea prin cap.

S-a văzut și la videoclipul pentru Odă (În Piața Romană). Am filmat în Piața Romană, gratis,într-un loc pentru care astăzi ar trebui să dai vreo trei, cinci mii de euro. Cezar și Bazooka purtau niște jachete din pene, pe bustul gol, zici că erau la o paradă gay. Dacă ai face așa ceva în 2015, te-ar lua poliția. La un moment dat, vorbeam la telefon pe bulevardul Magheru, între cele două benzi de circulație, în timp ce unu mă filma. Dacă vezi cum e faza… e absolut imposibil. Circulația nu era oprită. Dacă vrei să faci asta acum, ai belit pula. Îți trebuie șapte mii de aprobări, dar eu cred că nici așa nu se poate.

Asta a fost minunea lui «Ne punem în cap», a venit la momentul potrivit. Piesele au fost făcute de-a lungul a patru ani. A fost cel mai complex și mai stufos album OCS. Are multă carne pe el, dar asta nu înseamnă că e cel mai bun. Următoarele două sunt peste el."

„Nu știu dacă există un cuvânt în română pentru «witty», dar așa aș descrie materialul. Nu e doar inteligent, cu cap și cu suflet. Nu e legat de cum sună. Acolo sunt niște chestii pe care noi le-am făcut foarte bine. Basistul Cezar Panait are o piesă instrumentală pentru care o să-l iubesc tot restul vieții mele. Radio TV este extraordinară, are o zeamă aparte. Rar mai văd așa ceva în muzică. Și tot OCSTV-ul e așa. A fost momentul în care noi ne-am decis să facem treaba asta cum trebuie. Am fost dedicați și focusați într-un mod bun. Nu a fost doar «hai să facem album», eram chiar into the music.

I-am zis «OCSTV», pentru că toată lumea striga OCS la concerte, în loc de Omul cu Șobolani. E mai ușor. Pe de altă parte, și e prima dată când zic asta oficial, în perioada aia am avut o mare problemă cu sponsorii, care nu ne ajutau dn cauza numelui trupei. Așa am ajuns să promovăm numele OCS. Și a prins, cât de cât, pentru că sponsorii ne-au ocolit mai puțin.

La fel și în cazul caselor de discuri. În 1998, când am venit în București cu Omul cu Șobolani, cineva de la o mare casă de discuri (pe vremea aia), persoană importantă, ne-a zis că e foarte mișto ce facem, dar trebuie să ne schimbăm numele. I-am zis: «Du-te-n pizda mă-tii. Schimbarea la OCS a venit natural, din cauza fanilor. Trebuia să fiu prea catâr și prea prost ca să nu fac asta."

„Numele zice toată drama albumului. Și a fost o dramă, pentru că ne-am schimbat basistul și nu știam ce să măi cântăm. Înainte făcusem albumul «Retro», un soi de cover-uri, ceea ce noi nu făcusem niciodată, iar acum chiar nu știam încotro s-o luăm. A fost și întrebarea: „Bă, mai vrem ceva?". Sau: „Mai avem ceva de zis?". Până la finalul înregistrărilor am găsit răspunsul. Au ieșit niște piese pe care eu, cu mâna pe inimă, le consider cele mai tari de la OCS: Caută, Baloane de săpun, care nu e genul meu, dar e mișto construită și Ni se pregătește ceva, care rezonează mult cu mine la nivel personal. Când le ascult, îmi tresare sufletul, și nu mi se întâmplă asta cu majoritatea pieselor.

Cu albumul ăsta am găsit liniște. E important. Acum știm ce o să facem și cum, ca să rămânem noi și nu alt produs de industrie, să ți se facă greață. Nu vreau să ajung un produs, asta e cel mai trist.

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre muzica românească
Cum a fost să cresc ca rocker român în anii '90
Ce muzică ar asculta cei mai mari scriitori români dacă ar trăi în zilele noastre
Cum să intri în industria muzicală din România, după ce ai ieșit din facultate