Cum trăiesc bosniacii alături de sârbi, care au executat 8 000 de conaţionali de-ai lor

Pe 11 iulie 1995, cu câteva luni înainte de încheierea Războiului din Bosnia, forţele militare sârbe din regiune, sub conducerea generalului Ratko Mladic, au descins asupra Srebeniţei, un oraş predominant musulman, considerat de ONU o „ zonă de refugiu," şi au omorât opt mii de bărbaţi şi băieţi. Această execuţie în masă este considerată cea mai gravă atrocitate comisă în Europa după cel de-al II-lea Război Mondial. Evenimentele de atunci au fost clasate de cele două înalte curţi ale ONU drept „genocid," deşi termenul a fost disputat cu fervoare de Rusia. Sâmbata trecută s-au împlinit două decenii de la atrocitate.

Chiar dacă la momentul masacrului noi eram doar nişte ţânci, în celălalt colţ al Serbiei, opiniile noastre asupra chestiunii au fost puternic corupte. Televiziunea şi radioul ne-au bombardat cu jumătăţi de adevăr şi propaganda politică vizavi de ce s-a întâmplat în acea zi.

Înainte de cea de-a 20-a comemorare, am mers la Srebeniţa să vedem oraşul înainte ca acesta să fie invadat de presa internaţională. Voiam să vedem cum se desfăşoară viaţă de zi cu zi în oraş, dar ştiam că va fi greu să rămânem imparţiali şi să ne ferim de discuţii despre politică odată ajunşi acolo. Mai ales că, în ziua care am ajuns acolo, un fost comandant militar bosniac fusese arestat în Elveţia.

Obiectivul nostru principal a fost să aflăm răspunsul la întrebarea: Cine sunt locuitorii Srebeniţei?

Srebeniţa se află la doar 170 de kilometri de capitala Serbiei, Belgrad, dar dintr-un motiv sau altul, n-am găsit pe nimeni care să ne spună cât durează drumul până acolo. Era ca şi cum Srebeniţa ar fi fost un loc interzis de care oamenii ar prefera să uite. După ce-am discutat cu nişte tovarăşi de breaslă jurnalişti care fie au vizitat oraşul, fie au trăit acolo în timpul războiului, am înţeles că niciunul dintre ei nu s-a mai întors acolo, după ce l-au părăsit acum mulţi ani.

Naivitatea noastră ne-a făcut să credem că Google Maps ne-ar putea ajuta să navigăm pe drumurile nemarcate ale Serbiei. Călătoria a durat cu două ore mai mult decât ar fi trebuit. Când am ajuns într-un final de partea sârbă a frontierei cu Bosnia, poliţiştii de acolo ne-au spus să coborâm din maşină şi să le prezentăm ce-avem asupra noastră.

Ni s-a spus că „este o verificare de rutină".

Agenţii de frontieră ne-au controlat la piele şi ne-au pus să ne golim buzunarele şi bagajele. Ne-au numărat banii şi au verificat fiecare bancnotă în parte ca să vadă dacă e adevărată. Pe lângă asta, au cotrobăit prin fiecare colţişor al maşinii.

În cele din urmă, ne-au urat drum bun şi ne-au lăsat să plecăm. Am trecut Drina, râul care separă Bosnia şi Herţegovina de Serbia, cu speranţa că poliţia de frontieră bosniacă va fi un pic mai amabilă. N-a fost.

„Colegii noştri sârbi ne-au sfătuit să vă cercetăm maşina," a râs unul dintre agenţi. Aparent, era doar o glumă, pentru că ne-a lăsat să trecem imediat. Un început de drum destul de confuz.

Primul oraş în care am ajuns a fost Bratunac, un loc populat în anii '90 de sârbii bosniaci care se refugiaseră acolo de teama guvernului de la Sarajevo. Bratunac a devenit celebru după publicarea unui clip de propagandă în care generalul Ratko Mladic, fostul comandant militar al sârbilor bosniaci acuzat de genocid şi crime împotriva umanităţii, făcea oraşul cadou poporului sârb.

Când am ieşit din oraş, am luat cu noi un autostopist (auzisem că autostopul era un mijloc de transport destul de răspândit în zonă). Vasilije, care se îndrepta tot către Srebeniţa, a urcat în maşină imediat cum am oprit. A părut destul de confuz când i-am explicat ce voiam să facem.

„Nu e nimic de văzut acolo," ne-a spus. „Ce căutaţi voi de fapt în Srebeniţa? Vreun bar sau ceva? Sunt câteva pe acolo, dar toată lumea din oraş vine în Bratunac să petreacă." După 15 kilometri, am înţeles ce voia să zică Vasilije.

Srebeniţa era pustie. Vechiul oraş era într-o formă mai bună decât văzusem noi în fotografii, dar nu era departe de stadiul de ruină din timpul războiului. Srebeniţa nu e decât o stradă lungă, cu nişte case aruncate pe ici colo pe dealurile din împrejurimi. Asta e tot.

Înainte de război, oraşul fusese destul de afluent şi prosper datorită turismului. Pe lângă asta, în apropiere mai existau mine, o zonă industrială şi nişte băi termale renumite. În prezent, mai sunt doar trei fabrici, un singur supermarket, două tarabe în piaţa locală, două chioşcuri şi două birouri notariale. Mai este şi o bancă unde poţi să-ţi schimbi banii în moneda locală. Acum vreo lună s-au închis ultima brutărie şi măcelărie din oraş.

„Nu ştiu dacă aţi auzit, dar avem şi o facultate acum în Srebeniţa," ne-a spus Vasilije. „Deşi habar n-am cine vine să studieze aici."

Pe oriunde mergeam, oamenii se holbau la noi, dar nu ca să ne intimideze. Păreau mai degrabă curioşi. Srebeniţa ne-a adus aminte de estul Serbiei, unde am crescut. Asemănarea era atât de puternică încât aproape că am uitat că pe pământul pe care păşeam s-a vărsat sânge acum câţiva ani. Găurile făcute de gloanţe în faţadele caselor erau singurele urme ale masacrului care avusese loc în urmă cu două decenii. După câţiva kilometri există un memorial numit Potočari, dar în Srebeniţa nu există nici un monument sau semn care să marcheze evenimentul. Lucrul ăsta nu făcea decât să amplifice din tristeţea unui oraş aproape părăsit.

„Cred că noi suntem propriul nostru monument," ne-a spus un localnic.

Am ajuns la concluzia că nu avea sens să vorbim cu politicienii locali. Ştiam că n-ar fi fost în stare să ne explice de ce Srebeniţa încă se afla în starea asta execrabilă după atâta timp. Cum ar fi putut ei să ne explice unde s-au dus toţi banii din ajutoarele internaţionale? Sau de ce nu au fost investiţi în repararea oraşului. În schimb, am vorbit cu lumea de pe stradă. Ceea ce n-a fost uşor, mai ales că nu prea era nimeni pe stradă.

Am făcut cunoştinţă cu Bato, proprietarul unei cafenele, care s-a mutat în Srebeniţa după război. Când a auzit că suntem jurnalişti, starea lui de spirit s-a schimbat radical. De la calm, a devenit aproape isteric. Era nervos şi se simţea insultat. Ne tot spunea că sârbii sunt proşti şi că habar nu au cum să se organizeze ca naţiune.

În alt local, l-am întâlnit pe Marcus. Originar din Olanda, Marcus ne-a spus că e proprietarul uneia dintre fabricile din oraş. Avea 40 de angajaţi, atât sârbi cât şi bosniaci. A insistat să ne facă cinste cu cafea şi îngheţată. În urmă cu un an, Marcus a reuşit să insufle puţină viaţă în Srebeniţa când şi-a deschis aici o fabrică de alice. Cât ne povestea cum l-a convins soţia sa sârboaică să se mute în oraş, câţiva dintre angajaţii săi ni s-au alăturat. Aparent, toată lumea din Srebeniţa aflase că suntem jurnalişti şi voia să ştie ce aveam de gând. Toţi voiau ştie ce părere avem despre oraş.

„Arată de parcă ar fi fost părăsit," le-am spus.

Cam în punctul ăsta, toate discuţiile din Srebeniţa se transformă în conflicte.

„Dacă donaţiile internaţionale ar fi ajuns la oamenii din Srebeniţa şi nu în buzunarele politicienilor, oraşul ar fi arătat foarte diferit," ne-a spus Dragan, unul dintre managerii de la fabrică. „Eu stau aici de nevoie. Trebuie să muncesc, să-mi hrănesc familia şi să strâng destui bani ca să-mi trimit copiii la facultate. Cum termin cu ei, îmi vând casa şi plec."

La muncă, diferenţele dintre sârbi şi bosniaci se estompează. Lucrul ăsta îşi are originile înainte de război, ne-au spus muncitorii. „Nu sunt multe de făcut pe aici. Cu toţii avem aceleaşi probleme: nu avem slujbe, nu avem bani. Cu toţii muncim împreună, atunci când putem. Nu e loc de orgolii," ne-a explicat Dragan.

Dragan ne-a mai povestit şi cum şi-a abandonat cursurile de la universitatea din Belgrad ca să se ducă la Sarajevo şi să se alăture armatei sârbe din Bosnia. „M-am lăsat sedus de sloganele alea naţionaliste sârbe, sţii ce zic? Toate vorbeau despre vitejie şi despre cât de bine e să lupţi pentru ce e al tău. Sunau foarte bine," a recunoscut el.

Acum, Dragan lucrează cu oamenii spre care îndreptase armele în urmă cu 20 de ani.

Cum s-a lăsat întunericul, ne-am dus pe jos până în centrul oraşului. Locul arăta la fel: complet pustiu.

A doua zi ne-am dus la memorialul de la Potočari. Nu era niciun curator la intrarea în cimitir, aşa că am intrat pur şi simplu. În faţa noastră se întindea o mare de pietre funerare albe. Cât ne-a plimbat pe acolo, simţeam nevoia să spun ceva, orice, dar liniştea sinistră din jur parcă nu îmi dădea voie să o fac. Când am citit numele de pe monumente, toate evenimentele de acum două decenii pe care noi le văzusem doar la TV au prins viaţă.

În afară de noi şi de nişte lucrători de la salubritate, mai era doar o bătrânică la memorial. Am vorbit puţin cu ea şi am aflat că fiul ei şi cinci veri de-ai săi erau înmormântaţi acolo. Când i-am spus că veniserăm acolo ca să scriem un articol despre ce s-a întâmplat, bătrânica s-a emoţionat.

„Vă mulţumesc că aţi venit. Mă bucur foarte mult," ne-a spus ea încetişor. Povestea ei ne-a făcut să ne simţim complet neajutoraţi. Mâhniţi, am traversat drumul şi ne-am îndreptat către o cameră memorială care fusese amenajată într-o fostă fabrică de baterii. La intrare era o condică plină de semnături şi mesaje scurte. Paginile ei nu conţineau niciun nume de sârb. Am scos un pix şi am scris: „Să nu lăsăm asta să se mai întâmple vreodată."

Nici aici nu era niciun curator. Am făcutul înconjurul încăperii şi ne-am uitat la poze. Toate cele 24 de imagini aveau cuvinte puternice precum „agresiune" şi „genocid" incluse în descrierile lor.

Înainte să plecăm, am mai aruncat o privire la condică. Dintr-un motiv sau altul, cineva scrisese „Ochi pentru ochi" sub mesajul nostru. Persoana care scrisese cuvintele îşi exprimase ura într-un loc care ar fi trebuit să le amintească oamenilor la ce atrocităţi poate conduce ura.

Atunci când vizitezi Srebeniţa în calitate de jurnalist, te simţi foarte ciudat. Capeţi impresia că iriţi fiecare persoană cu care intri în vorbă. E un sentiment ciudat, ca şi cum ai zgândări nişte răni care nu s-au vindecat încă. După o perioadă, te obişnuieşti şi începi să-ţi dai seama că localnicii sunt obişnuiţi cu asta, în special înainte de ziua comemorării.

Singura parte din oraş în care se mai întâmpla ceva era Misirlije, locul unde eram noi cazaţi. Am stat puţin de vorbă cu proprietarul pensiunii, Avdo, care a trăit toată viaţa în Srebeniţa.

„Chiar dacă nu pare, noi ducem o viaţă normală aici. Suntem oameni de rând. Eu mă înţeleg bine cu toţi vecinii mei. Totuşi, într-un fel, nimic nu e normal aici. Estul Bosniei e afectat de sărăcie. E trist. Eu dau vina pe politicile duse de Republica Srpska şi de Federaţia Bosniei şi Herţegovinei," ne-a spus Avdo.

„Sunt bosniac şi trăiesc în Republica Srpska. Nu mă simt în siguranţă aici. Un om a fost arestat în Banja Luka pentru că s-a plimbat prin centrul oraşului cu steagul Bosniei şi Herzegovinei în mână. Cum ar trebui să mă simt eu acum că poliţia te trage pe dreapta şi te percheziţionează doar pentru că eşti bosniac, după incidentul de la secţia de poliţie din Zvornik?"

Frica sa de autorităţi îşi are originile în iulie 1995. Pe atunci, Avdo avea doar zece ani. Tatăl său era un instructor culinar cunoscut în zonă şi membru al organizaţiei Doctori fără Frontiere. Acesta a făcut parte din echipa care a purtat negocierile cu generalul Ratko Mladic.

Avdo ne-a arătat un clip cu tatăl său pe Youtube. Fusese înregistrat în interiorul bazei ONU pe 11 iulie 1995. După ce a fost presat şi ameninţat, tatăl său a afirmat că bosniacii erau recunoscători că Mladic şi forţele sale i-au salvat de teroriştii musulmani. Avdo ne-a zâmbit cât ne-am uitat la înregistrare.

„După ce au oprit camerele de filmat, i-au spus: «Ascultă aici, instructore, te-ai descurcat binişor până acum, dar s-ar putea să o păţeşti.»"

Sârbii din Srebeniţa au o cu totul altă versiune pentru ce s-a întâmplat în acea zi. Eticheta de genocid li se pare o exagerare. Cu toate acestea, nimeni nu neagă că bărbaţii din Srebeniţa au fost separaţi de femei şi de copii şi omorâţi sistematic. Cifrele sunt încă subiect de dezbatere. „Bosniacii au adus cadavre de prin alte părţi şi au spus că sunt ale celor ucişi aici. Ei cred că noi suntem o naţiune însetată de sânge," ne spusese Dragan ceva mai devreme, la fabrică.

Nimeni nu neagă că ce s-a întâmplat la Srebeniţa a fost o crimă împotriva umanităţii, dar comunitatea sârba este întristată de faptul că în fiecare ani, ochii întregii lumi sunt aţintiţi asupra Srebeniţei şi Potočariului, dar nu şi asupra Bratunacului, unde au fost ucişi civili sârbi în 1992.

Toţi sârbii sunt de acord că bosniacii sunt supraprotejaţi şi au mai multe drepturi decât ei. Pâna şi primarul Srebeniţei este bosniac. În ciuda acestui fapt, celor mai mulţi bosniaci din Srebeniţa nu le place să locuiască în zonă.

După ce am petrecut ceva timp în oraş, nu îmi pot imagina o soluţie pentru ura şi resentimentele care există între grupurile etnice. S-ar putea chiar să nu fie niciuna. Rănile războiului încă se văd în Srebeniţa. Asta s-ar putea să fie şi pentru că, de fiecare dată când vorbesc despre oraşul lor, locuitorii discută chestiuni politice. Ziua de 11 iulie 1995 a lăsat o urmă adâncă în mentalul colectiv, iar puţinii locuitori care au supravieţuit s-ar putea să sfârşească omorâţi de atâta politică.

Traducere: Mihai Niţă şi Ioana Moldoveanu

Urmăreşte_ VICE pe Facebook_.

Citeşte mai multe despre Balcani:
Ghidul VICE în Balcani Va fi Republica SRPSKA următoarea Crimee? Naționaliștii sârbi au perturbat primele alegeri locale din Kosovo Naționalismul sârb e în floare la festivalul trompetelor din Guča