FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Cum m-a învățat viața la țară că bărbăția în România se rezumă la tăierea animalelor și alcool

În popor, bărbăția se confundă de cele mai multe ori cu cruzimea.
19.2.16
Fotografie de Bury Bravo via Flickr

„Să fii bărbat!ˮ. Cred că asta e deviza care l-a urmărit pe fiecare flăcău din ţara asta, de la primele firicele de păr apărute în barbă. La oraş, să fii bărbat înseamnă să ai coaie! De obicei, în schimb, ţi se explică ce nu te face bărbat: să bei nu te face mai bărbat, să înjuri nu te face mai bărbat, să îţi baţi femeia nu te face nicidecum mai bărbat! Nimeni nu îţi spune ce trebuie să faci totuşi, ca să fii bărbat.

Publicitate

La țară, situația e diferită. Să fi avut vreo opt ani, când am auzit-o pe vecina noastră, tanti Veronica, vorbind cu mama despre unul dintre săteni: „Ăla nu e bărbat! Nu vezi că nu e în stare să taie nici măcar o găină!?". Şi aşa mintea mea necoaptă, dar însetată de cunoaştere, a făcut conexiunea: dacă vrei să fii bărbat, trebuie să retezi capul unei găini. Asta e povestea transformării mele, de la băiat, la bărbat adevărat. Adică în măcelar amator.

Bunicul m-a făcut să-nțeleg că războiul n-are nimic eroic sau nobil

Prima găină am tăiat-o pe la doisprezece ani. O lovise cineva cu maşina şi şoferul vinovat a intrat cu înaripata leşinată în curte şi mi-a spus: „Tai-o repede până nu moare, să o puteţi mânca". Era o găină albă, mare. Am prins-o de picioare, i-am pus capul pe buturugă şi cu cealaltă mână am smuls toporul. Fiind prea mic, nu aveam forţa să stăpânesc toporul cu o singură mână şi în loc să retez capul, am nimerit prima dată pieptul găinii. Abia din a treia încercare am reuşit să desprind capul de trup. Era făcută şniţel încă dinainte să fie moartă.

La ţară am fost lăsaţi de mici copii să asistăm la sacrificarea porcului. Ȋmi aduc aminte de un măcelar care m-a pus să ţin porcul de coadă ca să-l taie. M-a amăgit că, dacă îl ţin de coadă, carnea o să aibă un gust mai bun. L-am ţinut. Multă vreme după, încă râdeau şi făceau mişto de mine.

Pe vremea aia, imaginea bărbatului adevărat era reprezentată de Moşul din Tecioara, bunicul din partea tatălui, sau Badea Nicuţă, cum era cunoscut în sat. Un individ de doi metri, slab şi ciolănos, mereu posac, cu o mustaţă de Hitler, pe care nu îl auzeai vorbind niciodată. Avea o iapă pe nume Stela, care muşca orice nou venit.

Bunicul avea o cicatrice imensă pe gât, fusese împuşcat în război, după ce slujise în Garda Regală aproape nouă ani. Poveştile de război spuse de el nu erau relatări despre măreţe acte de vitejie. Erau mai degrabă amintiri sumbre despre studenţii veniţi pe front, care nu ştiau nici măcar să ţină o armă în mână, aşezaţi mereu în prima linie, şi cu care veteranii nu legau o vorbă pentru că oricum a doua zi erau morţi cu toţii.

Era un bocet continuu în tranşee, îmi povestea bunicul. Panica şi spaima apropierii morţii îi împingea pe mulţi la limita nebuniei. De disperare, unii ajungeau să sape şanţurile cu mâinile goale, iar cel mai des cuvânt auzit pe front era „mama‟. Bunicul, împuşcat de un lunetist rus, fusese dus la groapa cu morţi şi recuperat de acolo. Ne spunea că în faţa morţii nu dădea nimeni semne de bravură, erau doar urlete şi plânsete.

Boys don't cry

Când am mai crescut, mergeam cu el la cosit. Deşi avea peste optzeci de ani, lua brazde imense de fân. Când cosea, aveai impresia că nu depune niciun efort, iar în urma lui rămânea iarba de zici că o tăiase cu aparat de ras. După noi arăta de parcă coseam cu sapa. Se întorcea din când în când către noi să ne mai arunce câte o vorbă peste umăr: „Luaţi mai puţin dacă nu sunteţi în stare!". Vai cum dureau cuvintele acelea şi cum ne răneau orgoliul nostru de masculi!

Odată, când făceam căpiţele de fân, furca i-a străpuns laba piciorului. Nu a scos nici măcar un sunet şi nici nu s-a uitat să vadă ce a păţit. Doar a smuls furca din picior şi şi-a văzut în continuare de treabă. Am învăţat atunci o lecţie fundamentală: un bărbat nu se plânge niciodată.

Pe sistemul ăsta reuşeam să îi combin şi pe cei mai mici decât mine. Am inventat un joc extrem: sărituri din podul şurii, pe grămada de strujeni. Era o distanţă de vreo patru metri, iar, după câteva sărituri reuşite spectaculos, l-am chemat şi pe Viorel, un văr de-al meu, să încerce şi el. Neantrenat, s-a speriat în ultimul moment al săriturii şi a vrut să se prindă cu mâinile de bârnă, dar nu a reuşit decât să-şi agate bărbia într-un cui. Tăietura a fost serioasă, iar el, plin de sânge, plângea în hohote.

L-am convins că dacă ţine apăsat mâna pe rană se va vindeca de la sine, că un bărbat adevărat nu plânge niciodată. Copil fiind şi-a ţinut bărbia acoperită ore-n şir. Când să se pună la culcare, şi-a dat seama că nu-şi mai putea desprinde mâna de sub bărbie. Părinţii îngroziţi l-au dus de urgenţă în noaptea aceea la spital, să-l scoată din poziţia gânditorului de la Hamangia.

Primele modele de bărbăție au eșuat lamentabil

Figuri masculine proeminete la sat erau inevitabil medicii veterinari. Primul era un localnic foarte roşu în obraji, un bărbat bine, suspectat de femei cum că roşul obrajilor i s-ar trage de la faptul că se hrăneşte doar cu fuduliile de la porcii, taurii sau armăsarii pe care îi castrează. Îți dai seama că, ulterior, când sacrificam sau castram vreun animal, mâncam de fiecare dată fuduliile, cu speranţa că voi deveni şi eu un bărbat roşu în obraji şi că o să puşc de sănătate.

Citește și 8 moduri prin care românii au luptat mereu împotriva musulmanilor prin porc

Mai târziu, am descoperit că nu de la fudulii avea veterinarul nostru roşul acela de invidiat în obraji, ci de la băutură. L-am surprins odată atât de beat, că nu reuşea să nimerească vaca să îi administreze o injecţie.

Celălalt medic, domnul Frasin, venea de la Rădăuţi şi circula prin sat cu bicicleta, deşi avea maşină, îmbrăcat doar în bermude. Era chel, musculos, mereu zâmbitor şi pus pe glume. Deborda de energie ca Dan Negru, doar că zona lui de expertiză erau vacile. Mergea pe bicicletă ţinând cu o mână ghidonul şi cu cealaltă geanta de medicamente. Se ocupa în special cu monta, adică lăsa grele vacile şi scroafele neimplicate într-o relaţie, dar aflate în febra împerecherii.

Publicitate

Era bine tratat şi foarte respectat, deoarece avea obiceiul ca după ce se ocupa de animalele din curte, să se ocupe şi de proprietara gospodăriei. Deşi era medic, nu credea în medicamente! Te punea să le cumperi, dar se prefăcea că le administrează. Odată, l-am surprins când fura calciul pe care trebuia să-l dea unei vaci şi l-am pârât mamei.

Mare greşeală am făcut, pentru că de la treisprezece ani am rămas eu medicul veterinar al curţii. Mai târziu, peste vreo doi ani, aveam deja o specializare: fătări. Am la activ doisprezece fătări reuşite şi doar una ratată! Şi acum mă ţin specialist în domeniu; am vrut să îmi conving până şi iubita să nască acasă.

Cum am descoperit cruzimea, fără să știu ce-i aia

Ca să scoată bărbaţi din noi, tata avea două principii solide: să trăim cât mai chinuit şi să fim în stare să creştem o vacă. Bine, noi aveam paisprezece cornute. Nu îl interesa mai deloc producţia de lapte, ci mai mult impactul psihologic pozitiv asupra odraslelor sale. De aceea, ferma noastră era numită Balex, pentru că producea mai multă balegă decât lapte. Aveam un teren pe munte, o poiană superbă, unde ne uita cu vacile zile la rând. Aveam chiar şi un lac, unde ne puteam bălăci. Hrana ne-o procuram singuri: aveam la dispoziţie toate variantele de produse din lapte, iar dacă aveam poftă de carne, prindeam raci.

Citește și Tranşarea ultimului iPig

Gaşca noastră de vaci nebune mi-a pus la grea încercare prestanţa mea de bărbat. Odată, când le păzeam, m-am lăsat furat de culegerea de probleme de matematică, iar când am ridicat privirea, vacile dispăruseră. Am început să cutreier toate pădurile, să verific fiecare urmă, să studiez balegile, dar păreau că au intrat în pământ cornutele! După două zile de căutări zadarnice eram disperat.

Acasă îmi era groază să mă întorc şi să anunţ că pierdusem vacile. N-aş fi suportat umilinţa! Ar fi râs tot satul de mine, că nu am fost în stare să păzesc nişte vaci. Ce bărbat poate fi ăla care îşi pierde vacile? S-au întors singure nebunele după trei zile, probabil le dureau ugerele cum stătuseră nemulse.

De vaci te ataşezi, vrei nu vrei. Le ştii de mici, le dai nume, te joci cu ele. E foarte dureros să tai o vacă pe care ai crescut-o sau un viţel. Îmi lăcrimau ochii necontrolat când l-am chemat pe badea Ion să ne ajute să tăiem un viţel. Doamne, cât l-a mai chinuit! Se dădea tare priceput, dar nu avea nici măcar un cuţit – a venit şi l-a tăiat cu coasa. Ideea era ca animalul să moară cât mai repede, ca să nu se chinuie: dacă se chinuie carnea devine uscată şi capătă un gust ciudat din cauza acidului lactic din muşchi.

M-am hotărât de atunci ca oricât de milă mi-ar fi, să nu mai las pe nimeni să chinuie animalele. Eu măcar făceam treburile ca la carte: aplicam anestezia, adică loveam animalul între coarne cu un baros, animalul leşina şi puteai să îi retezi jugulara fără a întâmpina rezistenţă. Era imperativ să nu eziţi şi să te mişti foarte repede. Mila în momentele acelea nu era decât o formă de cruzime.

Nici azi nu sunt suficient de bărbat

Prima dată când am tăiat un taur de vreo opt sute de kilograme aveam vreo şaptesprezece ani. M-a ajutat şi vărul meu Mitică. L-am legat cu două rânduri de lanţuri, de frică să nu scape, apoi l-am lovit cu barosul între coarne. Animalul nu s-a prăbuşit, ci pur şi simplu a înţepenit. I-am înfipt cuţitul în jugulară şi în momentul acela m-am umplut de sânge din cap până în picioare.

Ȋmi era frică să nu-mi alunece mâna de pe mâner pe lama şi să mă tai la degete, dar nu m-am oprit până nu am văzut cum se stinge viaţa în ochii animalului. Chiar la zile distanţă aveam senzaţia că încă îmi miros mâinile a sânge.

Citește și Iarba și bunele maniere: Aventurile unui musulman cu carnea de porc

Anul trecut, în vară, am cumpărat un viţeluş de la Vaslui. Vânzătorul a propus să mi-l dea viu, dar parcă îmi lipsea curajul şi siguranţa mâinii de a-l executa rapid. Mi-am mai pierdut din sângele rece, dar am dat-o la întors în faţa omului, că nu voiam să creadă că nu sunt suficient de bărbat.

La ţară sacrificarea animalelor nu are nicio legătură cu cruzimea. E doar un mod de a supravieţui: creşti, tai, mănânci. Şi mănânci bine pentru că ştii ce tai. D-asta sunt și eu un măcelar amator, ca mulți ani români. Despre bărbat adevărat, chiar nu știu ce să zic.

Citește și alte materiale despre cruzime:
Ne-am îndopat cu carne de câine la festivalul solstițiului din China
Tot ce nu ți se spune la ora de istorie despre brutalitatea lui Vlad Țepeș
Statul Islamic a publicat un clip cu execuția în masă a unor soldați sirieni