Un refugiat sirian ne-a povestit cum a traversat Europa și a ajuns în Marea Britanie

Pe vremea asta anul trecut eram încă în Siria și făceam du-te-vino între granițele cu Irak și Turcia. Lucram pentru Națiunile Unite după ce am absolvisem Universitatea din Aleppo. Pentru că vorbeam engleza, fusesem angajat ca interpret pentru a-i ajuta pe asistenții sociali și pe jurnaliștii din taberele pentru refugiați din Siria și Irak. Înainte de asta, am lucrat în organizații pentru protecția copilului și pentru Crucea Roșie din Alep, unde am crescut și am locuit cu familia mea.

Lucram pentru Națiunile Unite de trei ani când Alep a fost asediat și am pierdut contactul cu familia. În luna mai am hotărât să mă întorc să-i găsesc, dar mi-a fost imposibil pentru că ISIS preluase controlul tuturor rutelor care duceau spre orașul asediat. Erau bombardamente zilnic și era plin de sniperi, așa că n-am reușit să ajung.

După câteva zile, am hotărât să merg în Turcia. Un contrabandist pe care l-am întâlnit a fost de acord să mă ajute să trec granița și să ajung în sud-estul Turciei în schimbul a două sute de dolari. Am traversat râul Tigris cu barca la miezul nopții. Era o barcă mică și avea spațiu doar pentru alți șase refugiați. De cealaltă parte a râului era armata turcă, care păzea portul tocmai de refugiați ca noi. Cu o noapte înainte, trei persoane fuseseră bătute și o femeie fusese împușcată mortal după ce încercaseră să traverseze râul pe aceeași rută ca noi. Contrabandistul nostru mituise un polițist de pe partea cealaltă să stingă luminile pe parcursul traversării noastre, dar asta nu ne garanta siguranța. Eram îngroziți, dar știam că nu avem de ales dacă vrem să ajungem în Turcia.

De acolo am mers în Bodrum, un oraș din Turcia unde am întâlnit alt contrabandist care s-a oferit să facă împreună cu mine drumul de trei ore până la Kos. Am ajuns pe o barcă alături de 88 de alte persoane – irakieni, sirieni, afgani, de toate vârstele. Atmosfera de pe barcă era extrem de tensionată. Cu o zi înainte se scufundase altă barcă și se înecaseră peste patruzeci de persoane. Toți eram îngroziți; copiii plângeau. Știu că mă gândeam cum ar fi să mor acolo în mijlocul mării și nimeni să nu știe absolut nimic despre moartea mea. Asta după ce dădusem 1500 de dolari pe drum.

Când am ajuns, primirea grecilor a fost incredibilă. Mulți oameni aduseseră daruri de întâmpinare: pături, haine, mâncare. Unii s-au oferit să ia refugiați la ei acasă. Dacă te-ai baza pe ce scriu ziarele din Anglia, ai crede că insula era plină de turiști care se plâng că le-a fost stricată vacanța, dar de fapt toată lumea ne-a sprijinit. Și nu doar localnicii, și o grămadă de turiști. Când știi că niște oameni vin dintr-o zonă de război, doar n-o să te superi pe ei.

Totuși, au existat și câteva incidente cu jurnaliști care voiau să exploateze refugiații ca să obțină articole suculente. Refugiații au fost nevoiți să-i roage de nenumărate ori pe jurnaliști și pe fotografi să nu-i filmeze sau fotografieze. De câteva ori a trebuit să intervină poliția. Jurnaliștii abia așteptau să cumpere un prânz pentru un refugiat ca să-i folosească povestea în interesul lor. Odată, un jurnalist i-a dat unui refugiat o cameră foto și i-a promis că-i dă 22 de dolari dacă îi oferă zece minute de filmare din interiorul taberei. Toată lumea s-a scandalizat când a auzit de această înțelegere exploatatoare, dar până la urmă singurul motiv pentru care bărbatul n-a putut preda filmarea a fost faptul că poliția nu voia ca lumea să vadă cât de groaznice erau taberele.

Au trecut două săptămâni până am reușit să rezolv cu actele și să zbor la Atena. Era luna iunie. Acolo am întâlnit pe cineva care mi-a făcut rost de un pașaport, pe care l-am folosit ca să zbor în Franța. Rețeaua de contrabandiști și traficanți de oameni e ca un fel de mafie; în Atena e o piață unde stau toți și trebuie doar să intri în vorbă cu ei și să le spui că ai nevoie de un pașaport. Te costă între 150 și 4500 de dolari, în funcție de pașaport, naționalitate, destinație etc. Bineînțeles că e ilegal și îți asumi un mare risc atunci când faci asta, dar deja supraviețuisem mai multor masacre și bombardamente și riscul acesta mi se părea o nimica toată pe lângă toate greutățile prin care trecusem. Dacă aș fi avut opțiunea să-mi folosesc propriul pașaport și propria viză, crede-mă că le-aș fi folosit.

Am ajuns în Paris zece zile mai târziu și mi-am făcut drum în Calais. M-am simțit minunat când am ajuns în Paris pentru că știam că aproape încheiasem călătoria și scăpasem de ce era mai greu. Mai trebuia să ajung în Calais și, de acolo, în Anglia. În plus, în Paris am fost liber, n-am fost nevoit să mă înregistrez sau să stau într-o tabără de refugiați.

Dar în comparație cu insula Kos, la Calais a fost oribil. Am stat într-o tabără nu departe de Junglă, la periferia orașului. Deși era luna iunie, vremea era îngrozitoare. Dormeam pe străzi în ploaie și frig, n-aveam unde să ne spălăm. Nimeni n-a venit să ne susțină, nimeni nu ne-a ajutat, nimeni nu voia să aibă de-a face cu noi. A fost o perioadă dubioasă – toți credeam că o să scăpăm repede de acolo, dar am rămas captivi în acest purgatoriu.

În fiecare noapte din următoarele două săptămâni am încercat să găsim un contrabandist care să ne ascundă în spatele camionului. Am încercat de trei ori în camioane frigorifice care transportau carne și fructe. De fiecare dată am fost prinși de poliție sau am înghețat și am bătut disperați în uși să ne lase să ieșim. A treia oară am rezistat nouă ore și simțeam că încep să mă sufoc din cauza frigului. Când te prinde poliția, îți zice să nu mai încerci din nou. Dar dacă ești sirian, te lasă să pleci. Și noi încercam din nou în noaptea următoare.

După a treia încercare într-un camion frigorific, am întâlnit un contrabandist care s-a oferit să ne ducă pe mine și pe alți doi refugiați în camionul lui. Acesta nu era frigorific, transporta biscuiți, dar tot a trebuit să ne ascundem de poliție. Știam că se fac tot felul de controale pentru camioane – lasere, detectoare de mișcare - și că, dacă obsevă ceva în neregulă, trimit polițiștii înăuntru să verifice personal. A trebuit să stăm complet nemișcați timp de treizeci de minute, ca să nu fim detectați, dar am reușit.

Ajunși de cealaltă parte a canalului, am sărit afară din camion și am mers direct la poliție. Le-am spus că suntem din Siria și ne-au dus la biroul de Imigrări. Ne-au pus o grămadă de întrebări despre cine suntem, pe cine cunoaștem, ce planuri avem. Am stat acolo o zi întreagă ca să răspundem la întrebări. Cred că eram în Dover, dar nu sunt sigur. Nu-l întrebasem pe traficant unde mergem. În plus, poliția ne-a confiscat și telefoanele mobile în timpul interogatoriului. Dar nu ne-a păsat. Eram fericiți că am ajuns în Marea Britanie.

În ziua de după interogatoriu am fost duși într-un cămin de așteptare pentru cei care așteptau să primească azil, undeva între Birminghan și Wakefield, unde am așteptat să fiu intervievat timp de două luni. Interviul în sine a fost destul de direct. Ne-au întrebat toate lucrurile pe care le trecusem în revistă la Imigrări, plus niște întrebări despre Siria și despre conflict, ca să se asigure că suntem sirieni. Aveau și un expert în limbaj care putea să-și dea seama că suntem sirieni după accent.

În luna octombrie am primit azil și mi s-a zis că am dreptul să rămân în țară. Aveam 28 de zile la dispoziție să mă mut din căminul unde fusesem cazat până atunci și să-mi găsesc o chirie, așa că am început să-mi contactez prietenii și cunoștințele pe rețelele sociale. Am găsit online un cuplu care s-a oferit să mă primească într-o cameră veche a copilului lor în Epsom, lângă Londra. Mi-au zis că preferă să stau cu ei decât să aibă o cameră goală în casă. Compasiunea lor a fost reprezentativă pentru toată lumea din oraș: în zonă erau mai mulți refugiați sirieni găzduiți de familii engleze și toți locuitorii ne-au ajutat să ne punem pe picioare și ne-au făcut să ne simțim ca acasă.

Nimeni nu-și părăsește țara de voie. De ce ar pleca un om din țara în care a crescut într-un loc unde n-a fost niciodată și nu cunoaște pe nimeni? Își lasă în urmă limba, cultura, istoria, rutina zilnică, familia și pe toți cei dragi. Există 4,5 milioane de refugiați, aproximativ opt milioane care n-au plecat din țară, dar au fost nevoiți să-și lase în urmă casele, peste un milion de persoane rănite, un sfert de milion de persoane care și-au pierdut viața, trei mii de școli au fost distruse, trei milioane de copii au rămas fără școală. Toți oamenii ăștia vin aici pentru că sunt obligați, pentru că nu se pot întoarce acasă.

În ultima lună am analizat mai multe universități și am întâlnit mulți oameni. Am hotărât că vreau să-mi dau masterul în Studii de Dezvoltare Post-Conflict, pentru că, după ce se termină totul, vreau să merg înapoi în Siria și Irak să ajut refugiații. Pe când studiam în Alep, îmi doream să vin să fac un master în Marea Britanie. Nu mi-am imaginat niciodată că o să vin drept refugiat ascuns într-un camion, dar uneori lucrurile nu ies cum te aștepți. Pentru mine e foarte important să privesc orice întâmplare ca pe o oportunitate. Când mi-am dat seama că trebuie să-mi părăsesc familia și casa din Siria, am hotărât să merg în Marea Britanie, ca să nu pierd timpul până învăț o limbă nouă și mă obișnuiesc cu o cultură nouă. Studiasem limba și cultura engleză în facultate.

Când cunosc oameni noi, unii sunt surprinși de cât de rapid mi-am revenit. Am primit azil acum o lună și acum aplic deja pentru master? Majoritatea își imaginează că ar trebui să bocesc sau să îmi fac mii de griji sau să mă izolez de lume. Tuturor le răspund același lucru: aveam două opțiuni – fie să fiu trist și să mă scufund într-o spirală a depresiei, fie să mă simt binecuvântat că trăiesc și să merg mai departe. Am ales-o pe a doua.

Kurdo ne-a rugat să-i schimbăm numele pentru a-i proteja familia rămasă acasă.

Urmărește-l pe Joe Goodman pe Twitter.

Urmărește VICE pe Facebook .

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre refugiați pe VICE:
10 filme care o să te facă să nu mai spui tâmpenii despre refugiați, ca Lucian Mîndruță
Am stat în gară cu refugiații sirieni din Budapesta
De ce nu rezolvă nimeni criza refugiaților?