După o încercare eșuată de a termina Medicina în România si o reevaluare a viitorului meu profesional, care a dus la absolvirea secției de Publicitate din cadrul FJSC-ului, m-am decis să mă înscriu la un master în Statele Unite. Voiam să-mi urmez visul american și-am ales New York-ul, din două motive. Primul: „Hei, e New York, chiar am nevoie de un motiv?". Iar al doilea, pentru că orașul ăsta e sursa minților luminate din advertising (Mad Men îți spune ceva?).

Am aplicat și-am intrat la New York University, la un master de Marketing Integrat. Procesul de aplicare a însemnat multă hârțogăraie: câteva formulare, plata unei taxe (undeva pe la 50 de dolari), trimiterea programei cursurilor din facultate & foaia matricolă, o scrisoare de intenție, câteva de recomandare, plus CV-ul însoțit de-un scor TOEFL cât de cât decent. N-a fost dificil să fiu admisă, mai ales că veneam dintr-o facultate de comunicare, aveam licență în publicitate și-un pic de experiență la o agenție de gen din București.

Alte universități din SUA s-ar putea să-ți ceară și un interviu, pe care îl dai pe Skype. În fine, ziua în care am primit scrisoarea de la NYU, unde-mi scriau pompos că mă acceptă ca student, a fost una din cele mai fericite din viața mea. Mi-am făcut bagajele, mi-am luat soțul și ne-am îmbarcat în primul zbor spre New York.

Școlile private din SUA sunt scumpe și chiar nu-și permite oricine să studieze aici. Serios, ca să-ți faci o idee, un an de studii te duce cam la 35 de mii de dolari, iar bursele pentru studenții străini sunt practic inexistente. Cel puțin pentru programul de Integrated marketing. Pe site-ul NYU ți se sugerează subtil să cauți metode alternative de finanțare, cum ar fi fonduri private de împrumut, care să te ajute să termini studiile.

Dacă ai și vrei să scoți bani din buzunar, situația stă cam așa: doi ani de master te duc la 70 de mii de euro, chiria pentru un apartament e în jur de 1 500 de dolari pe lună (în zone modeste, ca Brooklyn sau Queens), iar bani de buzunar îți trebuie încă pe atât. Și asta fără să te dai în spectacol prea tare. Daca îți cumperi cărțile prin libraria NYU, dai de prețuri nesimțite, de vreo trei ori mai mari decât, să zicem, pe Amazon. Așa că alegerea e simplă.

În concluzie, doi ani de master la NYU îți scot din buzunar în jur de 130 de mii de dolari. Practic, de 130 de ori mai mult decât un master de marketing la ASE, în București. Cu banii de master la noi îți plăteai acolo chiria pe-o cameră (nu un apartament) într-o lună.

Camerele din campus nu erau disponibile pentru mine și soțul meu, așa că am decis să căutăm un apartament online. Acum, dacă te gândești că ești cât de cât familiarizat cu piața imobiliară din New York, pentru că ai vazut seriale ca Friends, Sex and the City sau Girls, uită tot ce crezi că știi.

Nu o să găsești niciodată un apartament de două camere fancy, spațios și pe care să ți-l permiți. O să găsești, în schimb, o chestie minusculă, plină de gândaci, nemobilată, în care îți intră fix jumătate de pat și o valiză, pentru vreo 1 500 de dolari pe lună. Fără utilități. Dacă vrei să locuiești în Manhattan și să te plimbi pe unde se întâlnea Carrie cu foștii ei iubiți sau unde mai bea un Cosmopolitan cu gașca, va trebui să scoți ceva bănuți din buzunar. Undeva pe la trei mii de dolari pe lună.

Pe deasupra, e o întreagă telenovelă să închiriezi un apartament în New York. Te duci la o agenție de real estate, completezi multe formulare, după care te-ntreabă ce garantori ai. În State nu poți închiria un apartament fără un garantor, de obicei cineva care are un venit bun, care să susțină plata chiriei în caz de urgență. Dacă nu ai garantori, trebuie să dai bani la greu, adică vreo șase luni de chirie avans. Eu am avut noroc la o agenție din Queens, unde mi-au spus că, dacă sunt studentă la NYU, e suficient.

Al doilea pas e să aplici pentru apartament. În New York, e pe sistemul „primul sosit, primul servit". Dacă ai văzut ceva drăguț, te-ntorci la agenție și completezi formularul. Dar poți să ai surpriza ca, până te-ntorci tu, altcineva să fi aplicat pentru el și să-l ia. De asta, dacă vezi ceva convenabill, e bine să adopți zicala „mâna greblă se făcu" și să-l înhați, ca să nu rămâi într-o perpetuă căutare și să dormi pe-afară.

După ce-ai terminat cu toate astea, te muți, în sfârșit. Dacă ai noroc, locul e ok. Dacă nu, îl chemi pe Super (administratorul la noi, un fel de McGyver de pe scara ta) să-ți repare o clanță, o țeavă, WC-ul care nu elimină apa sau altele. Pentru noi, aici a început o altă distracție. Pentru că new-yorkezii se mută la fel de des cum se schimbă miniștrii în România, mai toate apartamentele sunt nemobilate. Ai doar aragaz și frigider. Asta-nseamnă drumuri multe la magazinele locale, ca să te aprovizionezi cu tot ce ai nevoie.

Înainte să-nceapă școala propriu-zisă, a trebuit să mă duc la câteva cursuri de orientare pentru studenții străini și noi. Cât sunt pe viza F-1 (cea pentru studenți internaționali), cum eram eu, studenții internaționali au câteva condiții de îndeplinit. Să se ducă la școală pe program full-time, să își plătească toate taxele & asigurarea medicală, să aibă patru cursuri sau 12 credite în fiecare semestru, să treacă toate examenele (adică sfântul 5 sau D, cum e la americani) și să termine programul de master printr-o lucrare de diplomă (Capstone Project), care se predă, de obicei, la sfârșitul semestrului patru.

Dacă vrei să lucrezi în primul an, poți s-o faci doar în cadrul campusului. De exemplu, la librărie sau la magazinul de electronice, unde ești plătit cu vreo 15 dolari pe oră. În plus, soțul/ soția, care primește automat viză de dependent F-2, nu are voie să lucreze deloc pe durata șederii. Practic, nu mai ești pe teritoriul UE și trebuie să fii atent la ce, cum sau unde.

În primul an m-am concentrat pe studii, așa că n-am lucrat în campus. În al doilea, am avut opțiunea să aleg programul pre-OPT, adică să lucrez part-time sau full-time ori să fiu intern pentru a aduna credite. Treaba cu OPT-ul e destul de complicată. Poți lucra doar în domeniul în care studiezi și doar pentru 12 luni de când ai terminat masterul. De obicei, studenții aleg să facă OPT-ul după ce termină programul de studiu, ca să-și prelungească șederea în SUA cu încă un an. Dacă o faci în timp ce ești student, te poți trezi, după ce termini, că nu mai ai dreptul să stai decât câteva luni în America.

Așadar, am decis să fac internship pentru credite, ca să-mi prelungesc șederea în țară.

Cu toate că sunt scumpe, școlile private din SUA sunt mișto și-și merită banii. Cei mai mulți din profesorii mei lucrau în industria de marketing și publicitate, așa c-am avut șansa să-i văd live pe câțiva mad men și women. Orele, la care nu participau, de obicei, mai mult de 15 studenți, erau interactive și păstrau un ton de ăla informal, de discuție amicală. Profesorii ne tratau cumva ca pe egalii lor, ca pe niște colegi sau prieteni.

Chestia asta mi-a adus aminte de facultatea din România și discuțiile tâmpite care apăreau când studenții aveau tupeul să-i contrazică pe profesori. Sau cum citeam într-un manual de jurnalism că la conferința de presă e musai să fie fursecuri. Sau cum să folosești dischetele la computer, deși eram în anul 2012. Totul avea un miros îmbâcsit, de limbaj de lemn ajuns la rang de instituție.

La New York, ai câte un syllabus la începutul cursului, care te ajută să-ți planifici tot semestrul și perioada sesiunii. Pe lângă cărți, articole și bloguri, pe care trebuia să le citești săptămânal, ai proiecte solo sau de grup, quizz-uri, examene parțiale și de final de semestru. Deși sunt multe lucruri de făcut, studenții se țin de treabă, măcar pentru câți bani dau pe taxele școlare. NYU e o adevărată experiență a diversității culturale. La cursuri, îi numeri pe degete pe studenții americani, care nu-s constrânși de legi și pot lucra.

Multe cursuri se țineau în campusul NYU, iar asta înseamnă că mergi în Greenwich Village, partea hipsterească a Manhattanului. Puteai să-ți petreci zilele prin Washington Square Park, pe lângă Arcul de Triumf, pentru că scena artistică și boemă din New York e înnebunită după tot ce e europeană, mai ales franțuzesc.

Una din cele mai mișto chestii e că te împrietenești cu oameni de toate vârstele, din toate colțurile lumii. Și când zic „toate", nu e o exagerare. Uite, eu aveam în clasă colegi din Argentina, Peru, Republica Dominicană, Columbia, Brazilia, Africa de Sud, Mexic, Canada, Franța, Grecia, Spania, Marea Britanie, Liban, Iran, Irak, China, India, Rusia, Taiwan, Japonia, Thailanda, Philipine, Egipt, Indonezia, Australia și chiar din sultanatul Brunei. Sper că n-am uitat nimic.

Eram singurul român din program, dar asta nu m-a împiedicat să interacționez cu oamenii ăștia. Nu degeaba se spune că New Yorkul e „o oală în care se contopesc toate culturile planetei". Cred că e de-a dreptul un cazan, pentru că sunt atât de mulți oameni diferiți, cu experiențe și backgrounduri complet distincte, care se strâng la un loc. O spune cineva care a trăit într-un mediu destul de omogen, în România, dar care chiar a avut o revelație în orașul ăsta.

Pe bune, New Yorkul chiar e genul de oraș care îți deschide ochii, te face mai tolerant și te-nvață, mai bine ca oricine, să nu judeci oamenii după rasă, religie sau orientare sexuală.

Când am absolvit facultatea în România, a fost atât de frumos că nu mai țin minte nimic. N-a fost cazul la New York. Am avut o ceremonie a facultății, urmată de una generală, a întregii facultăți, care s-a ținut pe stadion. Efectiv, la ceremonia asta participă tot orașul, iar oamenii se opresc și te felicită pe stradă.

Festivitățile de absolvire sunt în luna mai, iar în seara cea mare vârful clădirii Empire State se luminează în mov, culoarea universității NYU. Barurile și restaurantele din oraș le oferă din partea casei tot felul de chestii studenților îmbrăcați în robele alea purpurii. Gândește-te la imaginea asta: unul din cele mai mari stadioane din lume, Yankee Stadium (casa faimoasei echipe de baseball New York Yankees), umplut la refuz de zeci de mii de studenți cu familiile lor, colorat în mov și scandând ovații.

E una din scenele alea în care ți se face pielea găină și chiar te simți mândru că ai absolvit universitatea asta. #VioletPride, cum se spune pe rețelele de socializare.

Primul meu job a fost ca intern la o agenție micuță de publicitate, un butic de creație cât un apartament, cu vreo zece angajați. L-am obținut prin resursele universității, pentru că majoritatea școlilor din State au târguri de joburi de două-trei ori pe an, evenimente de networking și oferte de muncă pe site-urile facultăților.

În primele săptămâni a fost mai complicat, c-a trebuit să jonglez între școală și programul de muncă, dar am găsit un echilibru. Am stat patru luni într-o atmosferă super relaxată: ieșeam la bere cu colegii, ne ajutam reciproc, iar ideile mele erau luate în considerare și tratate ca ale oricărui angajat. Faptul că eram student străin, din România, nu a fost niciodată o problemă pentru nimeni sau vreo barieră în comunicare. Dimpotrivă, oamenii erau curioși să știe cum e viața în România și să afle mai multe despre țara mea.

După doar câteva zile într-un birou din SUA, realizezi de ce toată lumea spune că americanii, și neyorkezii, în general, muncesc pe brânci. Chiar se lucrează tot timpul, iar majoritatea americanilor au cam două săptămâni de concediu pe an. Plus sărbătorile naționale, cum ar fi Martin Luther King Day sau Ziua Recunoștinței. Atât, în rest muncesc de se spetesc. Nu există nici măcar concediu maternal sau paternal plătit. Au o etică profesională pe care n-am mai văzut-o și te influențează și pe tine să te dezvolți în sensul ăsta. Nici nu-ți dai seama când dai 110% la birou, chiar dacă o faci doar pentru niște credite și mai ai și cursuri după programul de lucru.

După ce-ți expiră viza F-1, există două modalități să rămâi legal pe teritoriul SUA: să te căsătorești cu cetățeni americani sau să obții o viză de lucru care se numește H1-B. Să iei viza asta nu e ușor. Eu, spre exemplu, am încercat mai bine de un an s-o obțin, dar fără succes, așa că m-am întors acasă, împreună cu soțul meu.

Ca să iei H1-B-ul, trebuie să te angajezi la o companie care e dispusă să te sponsorizeze. Ce înseamnă asta? Practic, șefii tăi (și doar ei, tu nu ai voie să contribui) să plătească în jurul a 10 mii de dolari pentru tine, bani care includ comisionul avocatului specializat în imigrări sau taxele aplicării pentru tipul ăsta de viză. Problema e că nu mulți angajatori își permit să dea banii ăștia și să se-ncurce cu un străin, când pot să angajeze un cetățean sau un rezident permanent. Eu, de exemplu, am avut zile în care am fost și la două-trei interviuri, numai că, atunci când venea vorba de sponsorizare, se răzgândeau și nu voiau să se lege la cap.

Viza asta, H1-B, a devenit, de fapt, o loterie în sine. Sunt doar 85 de mii de locuri pe an, iar în anul în care eu am absolvit, aplicaseră aproape 200 de mii de oameni. Deci, chiar dacă totul merge OK, adică angajatorul e dispus să-ți dea bani, sunt șanse să nu obții viza. Majoritatea colegilor mei au fost nevoiți să plece acasă, în țările lor, fie pentru că nu și-au găsit sponsori (ca-n cazul meu), fie pentru că nu au câștigat la această „loterie".

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre studii în străinătate:
Cum e să faci facultatea în Anglia, când vii din România
Bursele Erasmus sunt o petrecere continuă pentru orice student român
Ghid pentru românii care vor să studieze în Danemarca