Am citit pe VICE un articol despre „jurnalistul xenofob Mihai Eminescu" și am protestat, pe motiv că poetul trebuie judecat în context.

La vremea respectivă nu se știau atâtea despre potențialul criminal al antisemitismului. Da, avuseseră loc pogromuri prin Imperiul Țarist, dar fascismul, nazismul, lagărele de exterminare și oroarea absolută numită Holocaust nu existau. Termenul de antisemitism a apărut pe la 1860 (cel puțin potrivit Istoriei antisemitismului scrisă de Walter Laquer), cu vreo 20 de ani înainte ca Eminescu să se-apuce să tune și să fulgere la ziarul Timpul, în criticile aduse lui Ernest Renan, savant și gânditor serios. El a teoretizat ideea de națiune, dar a aruncat în spațiul public și ideea păcătoasă că rasa ariană e superioară celei semitice. O chestie care te face să roșești astăzi, dar nu îi anulează importanța lui Renan în cultura europeană, la fel cum articolele despre „chestiunea evreiască" nu îl anulează pe Eminescu. Unde e multă minte, e și multă prostie.

Aici, Eminescu pare a avea o problemă cu evreii în primul rând ca grup social și nu ca rasă. Se vede asta din faptul că le-ar acorda concesii dacă ar produce ceva, nu ar fi doar mijlocitori. Nu că asta ar fi vreo scuză sau vreo premisă teoretică pentru aplicabilitatea teoriilor sale în prezent. Dimpotrivă, comerțul și serviciile cresc în detrimentul producției, în ansamblul economiei, de zeci de ani. Lucrul pe care îl stigmatiza Eminescu la evrei, care poate fi numit simplu aplecare către negustorie, s-a generalizat și, cred, te face să trăiești mai bine decât pe vremea când 80% din România Mare – sau mică – dădea cu plugu-n brazdă și ciocanu-n cuie.

Pe la 1880 toamna, când Eminescu scria ce scria în Timpul, România avea 21 de ani. Trecuseră vreo 60 de ani de la Revoluția de la 1821, când alți „xenofobi" scăpaseră Principatele de domnii fanarioți, niște străini atât de puși pe jaf, încât a fost nevoie de încă 150 de ani ca un Neagu Djuvara să ajungă să polemizeze despre rolul lor pe alocuri al naibii de civilizator.

Nu cumva Tudor Vladimirescu și, în Grecia, Eteria, erau tot xenofobi? Ce-ar fi trebuit să facă la 1821, Constituție de stat laic cu egalitate în drepturi și alegeri libere? Prin gropile Valahiei, istoria șontorogește rău, așa cum o poți vedea în Aferim! Ce vreau să spun cu asta: în epoca lui Eminescu, naționalismul era o chestie productivă politic. Mai erau aproape 40 de ani până la România Mare. Și atunci excesele de atunci sunt nu neapărat scuzabile, dar măcar explicabile. Nu poți explica în același fel agitația lui Vadim împotriva ungurilor, din anii '90, fiindcă România nu are și nu avea probleme cu granițele. Antisemitismul lui, cu atât mai puțin.

Eminescu sumarizează problema lui cu străinii într-o teorie a „păturii superpuse", care, într-adevăr, nu prea era autohtonă. Bineînțeles, după apariția României pe hartă și conectarea cu Occidentul, diferiți străini mai șmecheri decât zapciul din Aferim!, nu numai fanarioți sau evrei, apar pe-aici cu diferite treburi care aduc a privatizările de la începutul anilor '90. Eminescu se ocupă la greu de așa-numita Afacere Strousberg, în care un consorțiu condus de Henry Strousberg obținuse concesionarea unei căi ferate de la Carol I.

Consorțiul a făcut calea ferată cam cum fac azi antreprenorii străini autostrăzi: târziu și parțial, după care a dat faliment. Da, Bethel Henry Strousberg era evreu, dar asta nu face afacerea mai puțin dubioasă. Escroci sunt în toate națiile.

Curios, teoria asta naționalistă se suprapune parțial peste ideile anticapitaliste ale stângii de azi, care spune despre corporații că-s entități oculte, care subjugă consumatorii. Stânga nu acuză etnii pe tema asta. Dar cei 1% care iau de la ceilalți 99% sunt, posibil, la fel de diverși ca și etniile la care generaliza Eminescu.

În esență, omul nostru credea despre români că-s o specie de fraieri călăriți de o clasă mai șmecheră. Antisemitismul e mai degrabă un caz particular al xenofobiei lui și enunțul e acceptabil în contextul istoric și în măsura în care Eminescu nu-l generalizează la etnii. Din păcate, îl generalizează. Dar în epocă asta se făcea mult mai des.

S-o luăm altfel. Azi, și tu, și eu, suntem convinși, de la Galilei citire, că Pământul e cel care se învârte în jurul Soarelui și nu pe dos – bineînțeles dacă nu ne numărăm printre cei 42% dintre români care, dimpotrivă, consideră că Pământul e fix.

Ei bine, înaintea celor 42%, a existat un tip pe nume Ptolemeu. Ptolemeu credea și el că Pământul e fix și Soarele face cercuri, dar nu ne-apucăm să-l credem idiot, fundamentalist creștin și altele, fiindcă a trăit cu 1500 de ani înaintea lui Galilei.

Printre altele, Ptolemeu a inventat sau sistematizat latitudinea și longitudinea și ideea de proiecție pe hartă. Fără el, Galilei n-ar fi avut obiectul muncii.

Atunci când mă uit în spate, mi se face puțin frică de oamenii care au formulat idei reductibile, cu potențial de răspândire populară. Exemplele evidente ar fi două: Marx și Freud. De Marx s-a servit Lenin, tocându-l până a ajuns ceva numai bun de Cărticica roșie a lui Mao. Freud a devenit o marotă la modă după Primul Război Mondial, când s-a transformat, în saloane, într-o justificare pentru eliberarea sexuală. Uneori, ideile astea simplificate fac ravagii.

Nu știu suficient de bine nici Marx, nici Freud, ca să-i absolv sau să-i acuz de urmările ideilor lor: comunismul, în primul caz, și negarea spiritului, în al doilea. Presupun că și cei care îi știu ca lumea se ceartă pe tema asta. Cu Eminescu însă, se întâmplă ceva mai curios: a fost revendicat de antisemiți, apoi de comuniști, și înapoi.

Primii, începând cu AC Cuza, foloseau ideile xenofobe ale poetului. Ceilalți, comuniștii, au ținut-o langa cu Împărat și proletar, glorificarea revoluționarilor din „scunda tavernă mohorâtă". După 1990, Eminescul naționalist a reapărut. M-am mirat să aflu că Noua Dreaptă se revendică explicit de la el. Dar, din nou, ce vină are Eminescu pentru asta?

Pe alocuri, chestiile astea sunt cu atât mai pernicioase și mai stupide, cu cât se propagă mai târziu și mai departe. Apropo de saloane, prin anii '90, am fost la o petrecere de garsonieră unde se nimeriseră și doi glumeți, elevi la școala de tancuri. Bineînțeles, glumeții au devenit din ce în ce mai glumeți pe măsură ce băgau coniace. La un moment dat, au început să chicotească și unul din ei a zis: „Noi suntem freudiști! Futem tot ce prindem!".

Cred că Noua Dreaptă e în același raport cu Eminescu ca tanchiștii ăia cu Freud. Și ar trebui să știe că băieții n-au „prins" nimic până dimineață.

De fapt, e o diferență importantă între Mihai Popescu, care a scris primul despre xenofobia lui Eminescu, și mine, care nuanțez lucrurile: lui Popescu nu-i place Eminescu, dar lui Comanescu da. Să zici azi că nu te încântă Eminescu pare un gest de revoltă, dar e normal, față de tot balamucul care se face pe tema poetului național, nepereche etc.

Bafta mea cu Eminescu, ca să nu zic bafta lui Eminescu cu mine, a fost că pe vremea când creșteam și începuse să mă intereseze poezia, oferta de pe piață era minusculă. Eram la fel de sătul de tot, ca și tine. De tot ce aflasem în generală și liceu despre nepereche și luceferi. Îmi stăteau în gât comentariile învățate și în general literatura română.

M-am întors la Eminescu, fiindcă n-aveam Sylvia Plath și Allen Ginsberg la discreție. Vânam prin anticariate, ca lunetistul, câte-un Verlaine sau Samain, în franțuzește, și storceam tot ce se mai putea.

Eminescu era disponibil și, nu știu cum, a început să-mi sune. De la Noica, ajunsesem la manuscrise și la ediția Academiei. L-am citit din scoarță-n scoarță, pe muche, de-a curmezișul. M-am prins care-i partea aruncabilă (până după 1870), am căutat în ea sclipirile, am mâncat pe pâine proză și publicistică. Știam pe dinafară Scrisori întregi, anii de apariție a poeziilor și așa mai departe.

Nu știu cât o fi fost „omul deplin al culturii românești", dar Eminescu nu e, pentru mine, o carte. E un Web de caligrafie și ștersături, cu multe intrări și ieșiri, sărituri de la lirică la proză și la filozofie.

P.S.: M-am tot gândit cum te-ai putea apuca de Eminescu în ziua de azi și am ajuns la concluzia că ar fi bună o ediție subțire, sintetică a poeziilor lui, de răsfoit. Treaba mă depășea, dar mi-am dat seama c-a făcut-o altcineva înaintea mea: Titu Maiorescu, cu Poesiile din decembrie 1883.

Cum treaba era făcută, nu mi-a mai rămas decât să pun de-un e-book, pe care îl găsiți aici, în variante pentru iPhone/iPad, Android și Kindle.

Urmăreşte VICE pe Facebook

Citeşte mai multe despre obsesiile românilor:
Mânz, brânză, dezamăgire. Am fost la festivalul dacilor, ca să nu mergi tu
Dacii reali erau mult mai puțin tulburători decât vor dacomanii să credem
Filmul „Istorii despre Vlad Voievod Drăculea" arată ca un „Game of Thrones" mioritic
Tot ce nu ți se spune la ora de istorie despre brutalitatea lui Vlad Țepeș