​Mi-am terorizat colegii în liceu

Majoritatea oamenilor sunt nostalgici când se gândesc la copilărie – își amintesc mirosuri, cântece, prieteni, Crăciunuri – lucruri faine, dacă elimini genunchii juliți și crizele de vomă de după primele beții. Eu nu mă gândesc la astea când mă gândesc la copilărie. Sunt tristă și rușinată, pentru că m-am transformat din ciuca bătăilor școlii într-o agresoare răutăcioasă.

M-am născut în Les Sables-d'Olonne, o stațiune marină asaltată în fiecare vară de mii de turiști francezi și străini. În afara sezonului turistic, e un oraș liniștit și fermecător cu doar 15 000 de locuitori. Locuiam cu familia mea – părinții și două surori – destul de aproape de plajă. La fel ca surorile mele, am urmat o școală de cartier. Deși era o școală catolică, copiii de acolo nu cunoșteau dragostea de aproape. Erau plini de cruzime, iar eu eram ținta lor.

Nu eram prea bogați, așa că ne tundea mereu mama. Nu era foarte talentată și aveam un breton gros și strâmb. Pe lângă asta, purtam mereu hainele vechi ale surorilor mele, care îmi erau mult prea mari. Practic, arătam ca o păpușă de cârpe. Nimeni nu are prea mult stil la vârsta de opt ani, dar, din păcate, colegii mei proveneau toți din familii bogate și erau foarte interesați de modă. Mereu mă tachinau pentru cum arătam. Odată, unul dintre ei a luat o mătură, m-a ținut cu forța și m-a pieptănat cu ea. De câte ori îmi luam o pungă de snacksuri cu surprize, îmi furau surprizele.

Acum că mă uit în urmă, nu-i pot învinovăți, pentru că luau exemplu de la profesori, care nu mă plăceau nici ei. Într-o dimineață, mi-am rupt încheietura mâinii după ce am căzut de pe o sanie. Profesoara m-a ignorat pentru că i s-a părut că mă prefac, dar câteva ore mai târziu eram la spital cu mâna în ghips. Părinții mei s-au plâns de multe ori de cum eram tratată, dar nimic nu s-a schimbat. Și n-au vrut să mă mute la altă școală.

Când am ajuns, în sfârșit, la liceu, mulți copii de la școala mea au intrat la același liceu, așa că situația nu s-a schimbat prea mult. În fiecare dimineață, unul dintre colegi mă întâmpina cu un ghiont în coaste. Dar în perioada aceea am început să fiu atentă la elevii mai mari, care mi se păreau mult mai interesanți și mai plini de personalitate decât copiii de vârsta mea. Nu erau hărțuiți – ei erau cei care făceau regulile. Am început să mă împrietenesc cu elevii mai mari și școală și să-i imit.Ca să încep o nouă viață, trebuia să devin un om nou.

Prima oară m-am luat la bătaie cu unul dintre vechii mei prieteni, înainte de ora de desen. Nu mai știu de la ce ne-am luat. După asta, de câte ori ceva mergea altfel decât îmi doream, pocneam sau loveam persoana care avea legătură cu respectiva situație. Nu conta dacă era băiat sau fată, important era să fie așa cum fusesem eu în copilărie – rezervată și vulnerabilă. Râdeam de ei, îmi băteam joc de cum arătau. Era atât de ușor. Știam foarte bine cum să-i fac să plângă.

Cum și eu fusesem o victimă a agresiunii, știam foarte bine că le distrugeam stima de sine și așa scăzută. Dar îmi plăcea sentimentul de putere, îmi plăceau că se temeau de mine – mă răzbunam fix pe cine nu merita. Am început să mă cert cu părinții și să am rezultate proaste la școală. Am și repetat un an. Și anul ăsta a fost cea mai bună chestie care mi s-ar fi putut întâmpla în perioada respectivă.

Prietenia e un concept foarte relativ când ești adolescent, iar repetarea anului m-a separat de noii mei prieteni – chiar dacă aceștia învățau în continuarea în aceeași clădire. Am avut ocazia să-i privesc de la distanță. Când vorbeam cu ele, fetele nu discutau decât despre băieți și despre sex. Dădeau detalii despre iubiții lor, de care mă durea în cot. Mi-am dat seama că nu voiam să fiu ca ele.

Încă eram impulsivă, dar am învățat să-mi controlez furia. Mi-am făcut prieteni noi cu care am păstrat relația până azi – erau mai stabili decât vechii mei prieteni. Treptat, am început să-mi dau seama de răul pe care li-l făcusem altora și am avut grijă să le cer scuze tuturor celor pe care îi abuzasem și agresasem.

Dar povestea agresiunii mele nu se încheie aici. În următoarea etapă a adolescenței am început să beau la greu. Mă făceam praf în fiecare vineri și sâmbătă, iar asta nu mă ajuta deloc să trec peste vechile obiceiuri proaste.

La toate petrecerile mă îmbătam și făceam ca o căpiată. Într-o seară, la o petrecere pe plajă cu mult alcool, un surfer a încercat să mă sărute. I-am zis că nu vreau și atunci m-a împins cu brutalitate. I-am tras imediat un pumn în față. Nu mă așteptasem să-mi răspundă la fel, dar a făcut-o, așa că a ieșit o bătaie în toată regula, până când prietenii mi-au sărit în ajutor.

Dar, de obicei, prietenii mei erau cei care trebuiau să-mi suporte crizele de furie la beție. Unul dintre ei, Manu – probabil cea mai deschisă și sensibilă persoană pe care o cunosc – a avut multe de suportat din partea mea. De câte ori mă îmbătam îi aruncam în față cuțite pentru unt, pantofi, tastaturi și insulte personale. Prietenii au început să mă evite: eram ca un explozibil, iar vodca era detonatorul. Când au început să se distanțeze de mine, mi-am dat seama că dacă nu schimb ceva, o să rămân complet singură. Nu voiam să-mi pierd prietenii care mă ajutaseră să-mi schimb viața în bine.

Ai trecut patru ani de când nu mai abuzez de alcool. Acum beau doar câteva beri când ies, iar prietenii îmi apreciază moderația de care dau dovadă.

Îmi e rușine de copilărie, mai ales de perioada în care am rănit alți copii deși știam și eu ce înseamnă să fii umilit. Dar eram atât de furioasă și n-am știut în ce parte să-mi direcționez furia. Cred că am vrut să dovedesc că nimeni nu mă putea răni. Dar acum nu-mi mai pasă atât de mult de chestia asta.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre adolescență pe VICE:
Fotografiile astea cu tineri din 2015 arată la fel ca cele din adolescența ta
Cum a fost ca român, să-mi trăiesc adolescența în Irak
Bețiile din adolescență ți-au distrus creierul pentru totdeauna