FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

​Ce să faci ca să nu ajungi ca părinții tăi

Am întrebat niște experți dacă există niște strategii prin care oamenii pot să evite să se transforme în propriii lor părinți.
29.5.16

Plimbarea asta într-o zi de toamnă arată pașnic și drăgălaș, dar oare chiar vrem să ajungem ca oamenii ăștia? Fotografie via matryosha

Pe lângă replica părintească „nu te mai finanțez ca să înveți și tu valoarea banului", cea mai important ă armă din arsenalul părinților tăi e „o să ajungi și tu ca mine într-o zi." Bineînțeles, sună absolut cretin la prima vedere. Părinții tăi n-au mai ascultat muzică nouă de la vârsta de 25 de ani, sunt stresați încontinuu, nu au idee cum să folosească un filtru de Snapchat și abia își vorbesc.

Dar, cu cât te maturizezi, observi că profeția-clișeu începe să devină realitate.

Publicitate

După ce m-am mutat de acasă și am plecat la facultate, am realizat că semăn mult mai mult cu părinții mei decât credeam și decât îmi doream. Începeam să-mi fac griji dacă se întâmpla să nu vină acasă colegele de cameră, o luam razna când nu reușeam să instalez rețeaua wireless și mereu îi tocam pe toți la cap că e rândul lor să ducă gunoiul.

Părinții mei sunt persoane minunate, dar, bineînțeles, au multe trăsături pe care n-aș vrea să le moștenesc. Evident, am făcut tot posibilul să nu mă transform în ei. Dar n-am reușit decât să nu-mi fac griji prea mari când colega meu de cameră stătea trează până la patru dimineața și le fura tuturor țigările.

Acum că m-am întors acasă la familie pe timpul verii, sunt mai conștientă de obiceiurile pe care mi le-au transmis. Așa că am întrebat niște experți dacă există niște strategii prin care oamenii pot să evite să se transforme în propriii lor părinți.

Victoria Donahue e psihoterapeută și antrenoare. Dr. Daniel Siegel a absolvit universitatea Harvard și și-a făcut doctoratul la UCLA. Dr. Siegel a scris multe cărți, printre care: Mintea în dezvoltare: Cum interacționează relațiile și creierul cu forma noastră și Noua știință a transformării personale. Catherine Lee e profesoară de psihologie la Universitatea Ottawa și predă, printre altele, psihologie familială.

Cum reacționează clienții tăi după ce devin conștienți de faptul că se transformă în părinții lor?
Victoria Donahue: Sunt șocați. Îmi spun: „Mi-am jurat să nu ajung niciodată așa și uite ce am devenit. Continui tiparul. " Cel mai des văd chestia asta când lucrez cu persoane care au devenit deja părinții lor. Sunt foarte speriate și nu le vine să creadă. Transformarea asta îi sperie pe oameni pentru că nu voiau să ajungă aici și se trezesc că au ajuns deja.

Publicitate

Ai întâlnit mulți oameni care nu-și pot accepta această transformare?
Mulți oameni vin la mine pentru chestii care n-au legătură cu părinții – vorbesc despre muncă și relații – dar nu realizează că toate lucrurile astea au o conexiune cu atașamentele pentru părinții lor aproape întotdeauna, în special relațiile intime.

Ce vrei să spui prin atașamentele pentru părinții lor?
Există mai multe tipuri de atașament. În unele te poți simți în siguranță, în altele nesigur. Să zicem că părinții nu erau mereu disponibili – mama ta a fost depresivă când erai mică, deci nu te-a prea putut susține emoțional – așa se creează un atașament nesigur în care nu reușești să te simți în siguranță într-o relație. Și repeți tiparul.

Deci e foarte ușor să ne transformăm în părinții noștri, mai ales dacă aceștia au avut o influență negativă asupra noastră?
Da, e foarte ușor, mai ales pentru persoanele care nu sunt conștiente de asta. Se întâmplă atât de des pentru că, între optzeci și nouăzeci de procente din viață, operăm la nivel inconștient. Majoritatea acțiunilor noastre sunt inconștiente. Cei mai mulți oameni încep să se poarte ca părinții lor și să moștenească trăsături de la ei încă din stadiul de bebeluș. Creierele lor sunt programate de îngrijitorii lor, tot la nivel inconștient. Deci transformarea asta începe de când suntem foarte mici.

Citește și: Cât de nasol te dezvolți când ești singur la părinți?

Publicitate

Ce ar putea face oamenii ca să nu se transforme în părinții lor?
Primul pas e să fii conștient. Să zicem că ești stresat și îți descarci nervii pe partener. La fel făcea și unul dintre părinții tăi când era stresat. Iar când ești stresat, e și mai greu să realizezi că repeți acest tipar. Deci trebuie să încerci să-ți reduci nivelul de stres și, în același timp, să realizezi că nu e nevoie să cedezi nervos și să fii urâcios cu alți oameni, așa cum făcea părintele tău. Dacă facem lucrurile altfel decât părinții noștri și repetăm treaba asta de mai multe ori, reușim să creăm tipare comportamentale noi. Și așa evităm să devenim propriii noștri părinți.

Îmi poți explica mai clar cum se formează aceste tipare noi?
În ultimii zece sau douăzeci de ani, căile neuronale și neurologia ne-au revelat cum ne transformăm în părinții noștri și cum se dezvoltă creierele noastre. Când suntem stresați și nu putem gândi clar, urmăm căile neuronale pe care le-am format în copilărie. E ca și cum ai merge prin pădure și nu există o cărare și trebuie s-o faci tu. Cu cât o bătătorești mai mult, cu atât devine mai clară. Faci același lucru și în creierul tău, iar când creezi și utilizezi cărarea aceea nouă – felul în care vrei să fii și cum vrei să reacționezi – se estompează cărarea veche pe care ai învățat-o de la părinții tăi. Așa se creează obiceiuri noi și noi tipare comportamentale.

Crezi că majoritatea oamenilor tot ajung ca părinții lor până la urmă?
Dr. Siegel: Da, iar asta se întâmplă în mai multe moduri. Oamenii absorb metodele de comunicare din copilărie. Sau, uneori, încerci să le eviți, dar nu ești prea eficient, și apoi ies la suprafață când ești stresat sau nervos. Deci suntem ca părinții noștri, în moduri directe și indirecte, fie că vrem sau nu. Dacă cineva spune: Părinții mei au fost foarte reci și neconectați. Când o să am copii, vreau să fiu sigur că o să fiu cald și apropiat de el. " E o intenție minunată, dar, în condiții de stres, persoana respectivă poate deveni rece și neconectată, fără măcar să fie conștientă de asta.

Publicitate

Citește și: Am luat MDMA împreună cu familia mea, ca să putem vorbi despre sentimentele noastre

Și ce putem face ca să nu ne mai purtăm ca părinții noștri?
Sunt mulți oameni care nu fac nimic în privința asta, dar există multe strategii prin care putem evita acest lucru. Trebuie doar să-ți iei timp și să reflecți la copilăria ta și la relația ta cu ei.

E un proces dificil?
Chiar nu e dificil deloc să-ți dai seama, dar mulți oameni n-o fac.

De ce?
Pentru că mulți dintre ei nu vor să se gândească la asta, se gândesc că trecutul e trecut și că n-are niciun rost să-și mai bată capul cu el. Ce-a fost a fost. O astfel de persoană o să-și spună că n-are niciun motiv să reflecte la nimic pentru că oricum nu poate schimba nimic. Va raționaliza mereu că e foarte ok așa cum e, chiar dacă nu e ok și nu e fericită. Problema nu e ce ți s-a întâmplat în trecut, ci cum înțelegi impactul pe care l-a avut trecutul asupra ta. Soluția pentru eliberarea de moștenirea trecutului e să înțelegem ce impact a avut asupra noastră.

E vreodată prea târziu să începem acest proces?
Poți să-l începi oricând pe parcursul vieții. În cartea mea despre noua știință a transformării, am scris despre un tip, Stewart, care are nouăzeci și doi de ani și reflectă pentru prima oară la propriul trecut. Și îți dai seama cât de profund te schimbă lucrul ăsta pentru că soția lui, cu care a fost căsătorit șaizeci și cinci de ani, m-a sunat și m-a întrebat: „Dan, i-ai făcut soțului meu un transplant de creier?" Iar vestea bună e că nu ai nevoie de un transplant de creier, ci doar de multă reflecție. Și e ca și cum ai primi un creier nou.

Publicitate

Care e cea mai răspândită experiență negativă a trecutului pentru persoanele care aleg să nu reflecteze la trecut?
Sunt diverse. Dar cele mai mari provocări le au persoanele ale căror părinți au fost o sursă de teroare, adică persoanele neglijate sau abuzate, persoanele cu un părinte bețiv sau violent, care îl agresa pe celălalt părinte. Când părintele e sursa terorii, se întâmplă două lucruri foarte tulburătoare în creierul copilului. Unul dintre ele e că propriul creier îi spune să fugă de sursa terorii, dar tot creierul îi spune să caute protecție la o persoană de care e atașat. Dar dacă persoana de care e atașat reprezintă și sursa terorii, mintea se fragmentează. Din păcate, acești copii, după ce se maturizează, suferă de disociere. Se disociază când sunt stresați – nu pot gândi clar, au mari probleme cu reglarea și echilibrarea emoțiilor, le e greu să aibă relații satisfăcătoare. Prin disociere, li se fragmentează conștiința și se pot simți deconectați de corpul și de emoțiile lor. Până și memoria li se fragmentează și nu mai au capacitatea s-o acceseze. E un fenomen chiar răspândit, dar despre care nu se vorbește aproape niciodată.

Citește și: Cât de mult te afectează că părinții tăi nu sunt căsătoriți?

Iar dacă persoanele care suferă de disociere nu reflectează și nu ajung să-și înțeleagă trecutul, perpetuează ciclul neglijării sau al abuzului?
Absolut, exact așa se întâmplă. Pentru că atunci când se fragmentează, se disociază și își terorizează neintenționat copiii sau partenerul. Nu vor să fie așa, își iubesc copiii și nimeni nu vrea să-și rănească propriii copii – bine, există unii sadici – dar, în cele mai multe cazuri, oamenii își iubesc copiii, dar totuși fac treaba asta. Unele persoane care citesc chestia asta s-ar putea să se simtă speriate la gândul că trebuie să-și înțeleagă trecutul, pentru că au avut niște experiențe îngrozitoare și nu vor să le retrăiască. Dar totul se reduce la reflecție. Dacă a putut Stewart să facă asta la nouăzeci și doi de ani, atunci poți și tu.

Publicitate

Credeți că e posibil să evităm să ne transformăm în părinții noștri?
Catherine Lee: Da. Cum avem doi părinți biologici, nu suntem identici cu niciunul dintre părinți, deci nu suntem clonele lor. Ideal ar fi să înveți, încă din copilărie, să alegi stilul de viață și valorile care au sens pentru tine, nu să-ți imiți părinții sau să reacționezi împotriva lor. Pe măsură ce o persoană se maturizează, descoperă tot mai multe exemple de urmat în viață și validări care îi ajută să-și formeze identitatea.

Deci dacă găsești în jur alte exemple de urmat, acestea te ajută să nu preiei trăsăturile negative ale părinților tăi?
Pot exista multe modele de urmat în afară de propriii părinți. Modelul s-ar putea să nici nu știe cât de important e pentru tine. Am lucrat cu o persoană care a fost abuzată îngrozitor de unul dintre părinți. În liceu, a fost acasă la o colegă și a fost uimită să vadă cum se purtau părinții acesteia. A fost un punct important în viața ei și, când a devenit și ea părinte, a fost mai mult ca părinții colegei ei decât ca propriii ei părinți.

Urmărește-o pe Alanna Rizza pe Twitter.

Urmărește VICE pe Facebook .

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre părinți și copii pe VICE:
Cum e să te muţi de la părinţi, când faci facultatea în orașul natal
Cum e să creşti între minciunile părinţilor divorţaţi
Cum îți distrug părinții viața
Lucruri pe care le afli doar după ce îţi mor părinţii