Când joci barbut, șase e numărul la care se termină infinitul. Un băiețel numără pe degete. A câștigat un leu. La Clejani, un leu înseamnă o pungă de chipsuri.

Pe la opt dimineața, câțiva copii cu ghiozdane atârnate în spate bat ritmul într-o cutie poștală ruginită din centrul satului. Unii dintre ei fredonează „uăp, eroina, uăp, uăp, eroina, ooo, eroina mea". Suntem în fața magazinului alimentar, punct de referință pentru săteni.

Satul Clejani e celebru pentru muzicanții care au dus acordurile lăutărești peste tot în lume. Oamenii de aici sunt obișnuiți cu jurnaliști și muzicieni, majoritatea străini, care vin să audă cum sună țambalul și acordeonul la ele acasă.

Noi am venit să vedem cum se împacă nepoții și strănepoții renumiților lăutari cu școala și care mai e viața oamenilor în vechiul sat muzical.

Cu mâinile pline de pungi de chipsuri, ștrengarul care a câștigat la barbut se uită la noi și rânjește.

„Hello, hello!".

Chicotește când îi răspundem în română, credea că suntem din altă țară.

După ce cântă și bat în cutia de scrisori ca într-o tobă, prichindeii o iau la pas spre școală. Par că inundă ulițele. Copii cu părinți pe biciclete, copii cu părinți de mână, copii fără părinți, sunt toți colegi în aceeași clădire; grădinița din satul Clejani ocupă două săli din școala primară. La grădinița de aici sunt doar două grupe: mijlocie și mare. Cei care sunt dați de mici fac câte doi ani în fiecare grupă.

Gard în gard cu biserica satului, școala primară e singura care stă în picioare dintre clădirile cu care împarte curtea – niște ruine din cărămidă roșiatică și o sală de sport neterminată.

La grupa mijlocie ora a început deja. Sunt încă multe scaune goale.

- Astăzi o să învățăm despre corpul omenesc. Ia să vedem, ce avem aici?, întreabă educatoarea și pune mâna pe capul unui băiețel.

Copilul ridică ochii de parcă ar vrea să vadă palma de pe capul lui. Prinde mâna doamnei între palmele lui, se ridică de pe scaun și chițăie: „Capul!".

Ea îl încurajează să continue.

– Și capul ce are?
– Creier!
- Și cu creierul ce facem?
- Nu mai știu, doamna! – și se trântește pe scăunelul lui.

Educatoarea se uită după următorul copil care ar vrea să răspundă, dar lecția de anatomie e întreruptă brusc. O fetiță intră în clasă fără să bată la ușă, își ia o bluză și pleacă. Are patru ani și merge la grupa mare, fiindcă acolo sunt prietenele ei. Dacă e obligată să stea la grupa mijlocie, unde sunt toți cei de vârsta ei, plânge.

Când văd ușa deschisă, câțiva copii o iau la fugă pe hol. Aici, o fetiță îmbrăcată în roz din cap până în picioare stă singură și desenează. E înscrisă în clasa zero și acum chiulește de la ora de limba romani.

– Nu-mi place, se bosumflă ea, mie-mi place româna și matematica.

Un băiat trece în fugă pe lângă fetiță și intră în cancelarie ca la el în cameră. Iese de acolo cu o minge de fotbal.

– Uite-l și pe Adi! strigă fetița.

–Uite-o palmă! Fir-ai a dracu'!, o pleznește peste umăr și bate mingea spre curtea școlii.

Încă nu s-a sunat de pauză, dar o mulțime de copii mișună prin grădiniță.

E greu să le reții atenția, de aceea e o oarecare debandadă, spune educatoarea. Eu mai las și după ei.

Educatoarea e nemulțumită de programa actuală. I se pare că urmează încă modelul comunist. Femeia poartă o fustă de blugi, sandale sport și aleargă între sala de clasă și curtea școlii, ca să-i supravegheze pe copii.

O cheamă Elena Chiriță, are 51 de ani și a început să predea la grădiniță acum doi ani. Tot pe atunci, copiii ei au plecat la muncă în străinătate. Înainte de asta a lucrat la CEC. Și-a schimbat profesia, a dat un examen și a devenit educatoare suplinitoare la școala din sat. Riscă să își piardă postul de la an la an, dacă un profesor școlit ar vrea să vină să predea la Clejani. Speră să se întoarcă și toamna asta în băncile grădiniței. Îi e ușor, e din sat și nu trebuie să facă naveta, dar îi și place ceea ce face.

Copiii ăștia au fost o alinare pentru mine după ce ai mei au plecat de-acasă, zice privind peste capetele tuturor.

Unul câte unul, copiii se adună în curte și încep să se hârjonească. Educatoarea se dă după ei: ia din cuier un fular și iese.

- Haideți să ne jucăm de-a baba-oarba!

Vrea, de fapt, să îi atragă la o lecție originală de anatomie și numai așa îi poate păcăli. Cei mici se înghesuie și țopăie în jurul ei, toți ar vrea să fie baba. Educatoarea îl ia pe primul, îi leagă fularul la ochi și le spune celorlalți să se joace cu grijă.

Copiii aleargă și râd, strigă: „Nu mă prinzi, nu mă prinzi!". Peste larma lor veselă se revarsă ca o ploaie sonoră, slujba de la biserica de alături.

E deja pauza mare și un bărbat intră în curte cu o cutie de carton. Toți se adună în jurul lui și îl urmează în grădiniță. Acolo fiecare intră în clasa lui. Mergem din nou la grupa mijlocie.

- Cine are sandviș de acasă? Restul vreți să beți doar laptele sau mai așteptăm?, întreabă educatoarea.

Cei care au pachet de acasă îl scot din ghiozdanele mici, atârnate într-un colț al clasei, iar ceilalți beau doar laptele sau se mai joacă până vine cornul. Pentru mulți dintre ei asta e prima masă pe ziua de azi. La grădinița din Clejani, copiii nu primesc în același timp cornul și laptele, ci la vreo oră distanță. Alimentele vin de la Giurgiu și de multe ori nu sunt trimise cu același transport.

Mai târziu, bărbatul care aduce mâncarea se întoarce cu o altă cutie. Copiii dau năvală, scot cornurile, le rup ambalajele, mușcă, dar se strâmbă de la primele înghițituri. Nu le place. Lasă cornurile pe unde apucă, ca pe niște jucării stricate. La sfârșitul orei, educatoarea adună cornurile începute și le aruncă la gunoi.

În România, mersul la grădiniță este opțional. Azi, la Clejani, sunt prezenți doar jumate din copiii înscriși. Aici, mersul la grădiniţă ţine de starea vremii.

– Acum, că s-a încălzit, unii părinți mai găsesc câte una-alta de lucru, de-asta nu au timp să îi aducă pe copii, spune educatoarea. Iarna, când stau acasă, au timp, dar atunci nu au cu ce să-i îmbrace. Unii vin îmbrăcați mai bine, alții mai așa.

În sat sunt 130 de copii de vârsta grădiniței, conform datelor de la dispensar, singurul loc unde există o statistică a tuturor celor născuți. Acolo ne-au trimis cei de la primărie când i-am întrebat care e numărul copiilor buni de mers la grădiniță. La grădiniță nu sunt locuri nici pentru jumate dintre ei.

- Anul acesta sunt înscriși 55 de copii, spune Mihaela Stoica, directoarea școlii și a grădiniței. Pentru următorul an școlar au și mai puține locuri, 50.

Acestea sunt singurele informații pe care le-am obținut de la conducerea școlii. Chiar dacă am fost de mai multe ori la școală, am telefonat și am trimis o serie de e-mailuri, nu am reușit să purtăm un dialog cu directoarea.

Azi, pe holul grădiniței, o vedem pentru prima dată pe Mihaela Stoica, cea care ocupă această funcție, însă ne spune că nu are timp, căci e directoare și profesoară și în alte sate, dar ne promite că ne va răspunde la întrebări printr-un e-mail.

Puțin după ora unșpe, câțiva părinți descalecă de pe biciclete în fața grădiniței. Au venit să-și ia copiii acasă. Narcisa Gheorghe îl caută din priviri pe cel mic al ei. Femeia n-a venit cu mâna goală, ci cu un pui de cățel pe care l-a găsit pe drum. Copilul se repede la el și cățelul se pișă de frică. Noroc că mama îi pusese o pungă pe post de pampers.

Andrei e de doi ani la grupa mijlocie. Nu e repetent, așa se face aici: câte doi ani la într-o grupă. La toamnă, băiatul împlinește șase ani și trece direct la clasa zero. Grupa mare i-o vor da din oficiu. Băiatul e unul dintre puținii copii din Clejani care se țin de grădiniță. Din martie, mama lui l-a înscris în programul „Fiecare Copil în Grădiniță" (FCG).

– Am aflat de program de la școală, am văzut pe afiș, apoi am mers și am depus actele, zice ea.

În afară de Andrei, în Clejani sunt doar opt copii beneficiari ai programului.

„Fiecare Copil în Grădiniţă" este un program lansat de Asociația OvidiuRo împreună cu Ministerul Educației în iulie 2010. Programul a fost lansat pentru a-i sprijini pe părinţii care au un venit lunar mai mic de 284 de lei pe membru de familie și îşi trimit regulat copiii la grădiniţă, printr-un tichet social în valoare de 50 de lei pe lună. Ulterior, programul a devenit lege, Legea nr. 248/2015 privind stimularea participării în învățământul preșcolar a copiilor care provin din familii defavorizate, iar plata tichetelor se face din bugetul de stat.

În România, numărul copiiilor care frecventează şcoala este de 3,64 milioane, ceea ce înseamnă că doar aproximativ 30% dintre cei care au împlinit vârsta şcolară chiar sunt elevi. Totodată, la noi, rata de părăsire timpurie a şcolii se află la unul dintre cele mai mari niveluri din Europa, în special în mediul rural, conform unei statistici furnizate în luna mai de Insitutul Național de Statistică.

O altă mamă spune de ce nu și-a înscris copilul în vârstă de cinci ani în programul FCG:

– Am auzit de tichete, dar nu l-am înscris pentru că mi s-a părut prea mult de umblat cu actele. E greu cu ele!

Ion Soare, asistentul social de la primăria din Clejani, spune că i-a ajutat pe părinții interesați și a printat toate actele necesare înscrierii. Nu se știe câți din sat ar putea să ia tichetele, pentru că cei de la Asistența Socială din Primăria Clejani nu au o statistică a familiilor cu venituri mici, care ar putea fi eligibile în program.

În sat sunt 130 de copii de vârsta grădiniței, conform datelor de la dispensar, singurul loc unde există o statistică a tuturor celor născuți. Acolo ne-au trimis cei de la primărie când i-am întrebat care e numărul copiilor buni de mers la grădiniță.

În Clejani e primul an în care se derulează programul FCG. Educatoarea spune că l-a prezentat părinților într-o ședință. Apoi vestea s-a dat mai departe, din gură în gură.

- Noi, fiind oameni din sat, ne întâlnim oricum. Nu există un cadru oficial, nici o zi anume în care să vorbim cu părinții. E un proces continuu.

De la grădiniță, mergem pe o stradă din inima satului, strada Lăutarilor, loc emblematic, pe care locuiesc muzicanții din Taraf de Haidouks. De la ei a pornit, demult, faima Clejaniului.

Vecin cu lăutarii este Ion Tache, profesorul de limba romani și singurul rom din sat cu facultate. El anunță din poartă în poartă înscrierea la școală și la grădiniță și îi face pe părinți să priceapă cât de important e să-și îndrume copiii, de mici, spre școală. Sătenii îl primesc la ei în casă cu respect. E rom ca și ei, dar îi zic „domnul profesor", nu după poreclă, ca pe toți ceilalți.

Tache ne primește la el în casă și ne vorbește de diferențele pe care le vede la elevii lui din clasa zero.

– Una este să nu știi să numeri, să nu cunoști nicio literă, și alta este să frecventezi grădinița și să le cunoști, chiar dacă nu știi să socotești.

Tache, profesorul de romani, e pentru mersul la grădiniţă şi şcoală, chiar dacă înțelege greutățile părinților.

- Sărăcia e o constantă în Clejani. Pe raza comunei Clejani nu sunt locuri de muncă, spune el. Din ce să trăiască oamenii?

Satul Clejani are 2000 de locuitori și aproximativ 600 dintre ei sunt de etnie romă. 90% din populația romă trăiește din ajutoare sociale și restul mai muncesc câte una alta, „unii lucrează prin scări de bloc", spune asistentul social de la primărie, cel care ne-a dat și informațiile despre cum merge programul FCG aici.

Numărul real al romilor nu apare în nicio evidență pentru că mulți nu se declară. L-am întrebat pe profesorul Tache de ce.

„Unul dintre motivele pentru care nu se declară romi e frica de a fi deportați ca-n anii '40. „Bătrânii știu prin ce au trecut. Se întreabă: dacă ne duc la Bug?".

Oamenii abia au bani de mâncare.

– O masă la romi înseamnă o ciorbă lungă. Eu văd și la mine în familie, salariul de profesor nu îmi ajunge pentru trei persoane, spune Tache.

Înapoi pe stradă, o copilă strigă din mijlocul drumului.

– Mamaie, dă-mi un leu!
– Iar vrei suc? – o ceartă bunica. Parcă nu i-ar da, însă până la urmă scoate banii din buzunar și îi întinde fetiței. Fata îi strânge în palmă și pleacă spre magazin sărind coarda.
– Unu, doi, trei…

Numără până la nouă. Se oprește brusc.

– După nouă vine…? – o îndeamnă bunica.
- Nu mai știu! – și fata continuă să sară coarda improvizată dintr-un cablu înfășurat de câteva ori pe mână.

Florentina, zisă Purcica, are cinci ani jumate și a sărit și peste grădiniță. La toamnă va merge direct în clasa zero.

Niculina Gândac e capul familiei, bunică pentru cinci nepoți: patru fete și un băiat. Acum o învață pe una dintre ele să scrie. O pregătește pentru la toamnă; va fi prima din familia ei care va merge la grădiniță. O ajută și nepoata mai mare, care e deja în clasa a II-a. Cea mai mică, de doi ani, face ochii mari. Începe să plângă, vrea să se joace și ea cu caietul.

Bunica e printre puţinii romi din sat cu ceva şcoală, are opt clase. Anul trecut nu le-a trimis la grădiniță pe cele două fetițe, că n-a avut bani.

- E cinci copii, mamă, care trebuie întreținuți. Cum pot să-i trimet eu așa? Nu trebuie și ei îmbrăcați? Nu le trebuie și lor câte două schimburi de haine? Și haine de iarnă? Și câte le mai trebuie…

Femeia mai crede și că grădinița e mai mult un loc de joacă. Anul ăsta vrea totuși să fie și ea în rând cu familiile care își duc copiii la grădiniță, de aceea a înscris-o pe una dintre nepoate.

Lecția de la poartă se termină. E ora prânzului și femeia intră în casă. I-a mai rămas de ieri niște ciorbă de ștevioară, iar acum vrea să mai facă niște „măzări", adică o mâncărică de mazăre. Pune caietul lângă tocătorul de lemn şi taie ceapă verde.

Niculina le are pe toate pe cap. Mama copiilor e plecată la muncă, ba la București, ba în străinătate. Pe unde apucă. Nu își poate îngriji odraslele, pentru că „ori vezi de copii, ori vezi de lucru". E despărțită de tatăl lor. De fapt, nu au fost căsătoriți niciodată. El e alcoolic, a rămas în sat.Cei mici îl vizitează din când în când, dar nu primesc niciun ban de la el.

- Nu-i cerem. Cum suntem noi necăjiți, așa e și el, spune Niculina.

Când ea merge să facă de mâncare, copiii rămân pe stradă. La joacă și mâncat semințe. Chiar dacă e vineri, zi de mers la grădiniță și școală, ulița e plină de copii. Pentru ei băncile școlii sunt un vis.

La câteva case distanță de familia Gândac, o femeie cu un copil în brațe și câteva hârtii mototolite intră într-o curte. Se așază pe un scaun de plastic, sub o boltă de viță de vie.

A venit la Pascal Moțoi, președintele Partidei Romilor din Clejani, care și-a mutat biroul în curte. Așa face pe timp de vară. Iarna, îi primește pe săteni la o masă de lemn, la el în casă.

Moțoi are 64 de ani și e pensionat pe caz de boală. A lucrat în construcții până acum șapte ani, când i-a căzut pe brațul stâng o greutate dintr-o macara. De atunci a rămas doar cu mâna dreaptă și s-a apucat să construiască în comunitatea lui. Acum ar vrea să atragă fonduri pentru a scoate familiile de romi din Clejani din sărăcie. Așa a devenit președintele Partidei Romilor.

Femeia a venit la Moțoi să-i completeze cererea de ajutor social pentru copiii ei, un băiat de patru ani și altul de nouă. Venitul familiei este de 390 de lei, din ajutor social și alocații, adică vreo 90 de lei pe cap de locuitor.

- Nu știu să scriu, nu știu să citesc, nu știu nimic, suspină femeia.

O cheamă Victorița, are 42 de ani și doar o clasă. Nu-și amintește cum a făcut-o și pe asta. Se trage dintr-o familie săracă, cu nouă copii. Abia acum, la o vârstă la care se consideră bătrână, ar vrea să învețe să citească, dacă ar exista ceva potrivit pentru ea, un program de alfabetizare. Așa ar fi și ea independentă. Ar putea să-și câștige singură pâinea. Sau măcar ar avea șanse mai mari.

– Dacă plec și eu undeva, la București, nu știu ce cartier e, Crângași, Rahova. Nici nu știu unde să cobor. Nu știu să citesc, ce să fac? E greu, e foarte greu fără carte. Mereu trebuie să mă duc cu cineva.

Când se uită la telenovele, își construiește povestea în cap, din imagini.

- Mă uit la poze doar. Văd că spală, că se pupă, că se bate cu aia sau ce face.

Femeia nu-și lasă băiețelul din brațe. Zice că e rușinos. Nu l-a dat încă la grădiniță, că i se pare prea mic. Are doar patru ani, zice ea, și în Clejani nu e ca-n alte părți, să-ți dai copilul la grădiniță devreme. Țâncul nu ridică privirea din pământ și are pe post de jucărie un măr. Nu-l mănâncă, îl învârte pe toate părțile ca pe un glob de cristal.

Victorița mai are un băiat de nouă ani, care e în clasa a II-a, că l-a dat mai târziu. Ar vrea să-l ajute la teme când vede că nu se descurcă, dar se uită la abecedar ca mâța.

- Nu citește chiar bine, bine, n-am de ce să mint.

Femeia n-a avut niciodată un loc de muncă şi nici nu se gândeşte că ar angaja-o cineva. N-are nicio speranță din partea asta. Sunt mulți ca ea în Clejani.

- Aici e mulți părinți care nu știe carte, spune femeia.

Moțoi crede că părinții nu își trimit copiii la școală fie din sărăcie, fie din neștiință. În plus, cum majoritatea stau acasă, preferă să îi aibă în vizor până se fac mai mari. Sunt mulți părinți care își țin copiii „prea mici" acasă, de frică să nu-i trimită la școală și să vină bătuți colegii mai mari. Cred că îi pot înscrie când cresc direct în clasa a IV-a, a V-a.

După ce îi completează femeii cererea de ajutor social, Moțoi oftează.

– E multă lume care nu știe pe unde calcă. Dacă te oprești și-i întrebi de unde vin, se uită așa: păi, vin de acolo. Și arată cu degetul, nu spun de unde. E foarte, foarte, foarte amărâtă lumea. Necăjiți, ce să zic.

Moțoi visează să deschidă o școală de muzică în comunitate, un fel de școală de meserii la nivel local. Că în Clejani toți au talent, prind muzica de mici. Crede că așa i-ar aduna de pe străzi pe copiii care nu se duc la grădiniță sau la școală.

- Profesorul poate să-l strige pe copil de pe stradă sau din curtea lui: vino-ncoace, treci la școală. Cu asta am elimina unul din riscurile de a ajunge candidați la furturi, la spargeri.

De fapt, recunoaște Moțoi, ideea unei școli de muzică în Clejani nu e a lui. Le aparține lăutarilor din Taraf de Haidouks, care au ajuns celebri în anii '90.

- Dacă se făcea de-atuncea, poate băieții ăștia care au acum 20 de ani erau mari lăutari, căștigau o pâine. Așa, n-au școală, n-au servici, n-au nimic.

Omul nu vrea să mai lase timpul să treacă la fel, a dezvoltat ideea muzicanților și acum caută sponsori. Vrea să cumpere un teren, să construiască școala, iar apoi să cumpere instrumente.

– Eu aș vrea ca cei de patru-cinci ani să poată și să doarmă la școala asta după-amiază. Să nu le dau drumul acasă la ora 11, că ce-am făcut? Aș face în așa fel încât să-i ocup toată ziua cu activități.

Profesori la școala locală de muzică ar fi lăutarii bătrâni. Nimeni n-ar ști mai bine decât ei să-i învețe pe copii să mânuiască vioara, acordeonul și țambalul.

Președintele Partidei Romilor din Clejani e încrezător. Îl dă ca exemplu pe Hagi. Și el a reușit.

– El a făcut o școală de fotbal pentru copii. Exact modelul ăsta îl vreau. Atât că de la mine nu iese fotbaliști, iese lăutari.

De pe stradă se aud live versuri de manea. „Și-am să mor de fericire, din dragoste și iubire."

Ieșim din curte de la Moțoi și ne luăm la revedere de la copiii care cântă și joacă barbut în praf și coji de semințe. Un băiat aruncă zarurile.

Material realizat în cadrul Burselor de Jurnalism Civic, în memoria Oanei Livadariu, ediția 2016. Bursele sunt oferite de Asociația OvidiuRo și The Alex Fund în scopul informării publicului cu privire la necesitatea accesului la educația preșcolară pentru cei mai săraci copii din România.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte articole despre școala românească:
Școala românească m-a învățat tot ce e mai rău despre viață
Școala românească: între profesorii care mă băteau și ăia care plângeau la ore
Cum luai bătaie de la profesori, în România anilor '90