Fotografii cu refugiați care-ți arată cele mai valoroase lucruri pe care le dețin

Fie că e vorba de femeia siriană care și-a adus cu ea broscuța țestoasă în buzunar până la Munich sau de fata care și-a adus cu ea pisica în tabăra improvizată pentru refugiați din Grecia, toți cei care sunt obligați să-și părăsească casa și țara ajung să se întrebe: „Ce e atât de important pentru mine încât nu poate rămâne în urmă?"

Gabriel Hill, un fotograf din Basel, Elveția, i-a invitat pe refugiați în studioul lui și i-a rugat să aducă cel mai important lucru pe care l-au adus cu ei în călătoria lor spre o viață mai bună. De multe ori, e singurul lucru pe care l-au luat.

„Trăiesc în Elveția de doi ani. Familia mea nu și-a permis mai mult de o călătorie în afara țării, așa că sunt singur aici. E foarte scump să pleci de acolo, deci nu vor putea veni după mine.

Când am plecat de acasă, tata mi-a dat un telefon. Acest telefon și hainele pe care le aveam pe mine atunci au fost singurele lucruri pe care le-am putut lua cu mine.

Telefonul m-a ajutat să țin legătura cu familia și să-i anunț că am ajuns cu bine. M-a ajutat să nu mă simt atât de singur. Înseamnă totul pentru mine."

„Când eram mică, tata călătorea des în Africa pentru muncă. Odată, pe când aveam trei ani, l-am rugat să-mi aducă o maimuță, dar mi-a dus un iepuraș de pluș pe care mi-l cumpărase din aeroportul din Zurich.

Luam iepurașul ăsta cu mine peste tot. Când a început războiul, totul s-a petrecut atât de repede încțt n-am înțeles ce se întâmplă și nici nu m-am putut gândi ce vreau să iau cu mine. Din cauza asta, mi-am uitat iepurașul când am plecat. Tata a rămas în urmă și i-am scris multe scrisori în care îl întrebam dacă mi-a găsit iepurașul.

Nu-ți pot spune cum m-am simțit când m-am întâlnit din nou cu tata, trei ani mai târziu, în 1995. Am tremurat din tot corpul când i-am văzut fața la aeroportul din Zurich și am văzut că ținea în brațe iepurașul."

„Acum cinci ani am fost nevoit să plec din Iran. Singurele lucruri pe care le puteam lua cu mine erau cele care încăpeau în buzunare.

După câteva luni, am ajuns în Elveția. Am făcut o mare parte din călătorie pe jos. Câteodată a trebuit să traversăm un râu într-o barcă de cauciuc.

Am luat cu mine doar trei fotografii. Fiecare îmi amintește de o perioadă diferită din viața mea dinainte să plec. Aș fi luat mai multe lucruri cu mine, dar nu s-a putut."

„Fuga din Eritreea a fost lungă și epuizantă. Am mers pe jos zile în șir, am fost ținut captiv în mai multe țări și am traversat unul dintre cele mai mari deșerturi din lume. Dar am avut noroc. Toată lumea din grup a supraviețuit.

Am luat cu mine câteva lucruri personale, dar a trebuit să arunc multe dintre ele înainte să traversez deșertul ca să pot lua cât mai multă apă la mine. Am păsatrat o agendă mică cu numere de telefon și câteva fotografii din copilărie.

Numerele de telefon au fost foarte importante, pentru că am fost luat captiv de mai multe ori și a trebuit să plătesc o taxă ca să fiu eliberat. Am noroc că am un unchi în Statele Unite care mi-a trimis bani pentru asta. Numărul lui a fost cel mai important din viața mea în perioada respectivă."

„Acum cinci ani a trebuit să plec din Afganistan. Acolo lucram ca ofițer de poliție, dar la scurt timp după ce am început să lucrez, am fost obligat să părăsesc țara.

Aveam la mine un rucsac, dar traficanții de persoane mi-au zis să-l arunc. Am păstrat doar o cărticică de la academia de poliție și un lănțișor de la mama.

Am visat mereu să mă fac polițist. Cărticica asta e tot ce mi-a rămas din visul acela. "

„M-am îmbarcat în Libia pe un vas care trebuia să ne ducă în Italia. N-am putut lua nimic în afară de hainele de pe mine și o hârtiuță cu numărul de telefon al familiei mele. Mi-au zis să iau legătura cu ei imediat ce ajung în Italia. Pe la jumătatea drumului, barca s-a răsturnat și s-a scufundat. Hainele îmi erau ude și grele, așa că a trebuit să le scot. S-au pierdut în mare, odată cu numărul de telefon al familiei. Eu și alte două sute de persoane am supraviețuit, dar peste 250 de persoane s-au înecat.

La câteva luni după ce am fugit din Eritreea am găsit în Elveția pe cineva care a reușit să-mi contacteze familia. Ai mei credeau că nu supraviețuisem călătoriei. Hârtiuța cu numărul lor de telefon era cel mai important lucru pe care îl aveam. "

„A trebuit să fug de acasă într-o clipită. Din păcate, n-am avut timp să iau nimic cu mine. "

„Am plecat din Afganistan acum cinci ani. N-am luat decât hainele de pe mine.

Tata a fost ucis când eram foarte mic, deci nu prea am amintiri cu el. Purta mereu un lănțișor de aur și, după moartea lui, mama mi l-a dat mie.

Am venit singur în Elveția și lănțișorul e singurul lucru pe care îl am de la familia mea și din țara mea. Înseamnă mult pentru mine – mă face să mă simt mai puțin singur, ca și cum tata ar fi mereu cu mine. "

„Îmi luasem niște lucruri de acasă, dar transportorii ne-au zis să aruncăm tot. N-am avut inima să renunț la fotografia cu mama, așa că am ascuns-o sub haine. De atunci n-am mai văzut-o pe mama, așa că fotografia asta cu ea e foarte importantă pentru mine. "

„A trebuit să abandonez casa din Sri Lanka în 1984. Am mers mult pe jos, dar ca să ajung în Elveția, am luat o barcă, un avion și un tren.

N-am reușit să iau mai multe decât hainele de pe mine. Cum mi-am lăsat familia în urmă, aceste fotografii sunt foarte importante pentru mine și mă bucur că le-am putut lua. În fotografii sunt părinții mei, fratele și sora mea – care a murit între timp."

„În 1959 am zburat cu tata, mama, sora mea și bunicii mei din Tibet în India. Aveam doi ani pe vremea aceea, deși nu știu ziua exactă în care m-am născut. Am ajuns în India doar cu tata și bunicii – pe mama și pe sora mea le-am pierdut pe drum.

Cele mai importante lucruri pe care le-am avut în călătorie au fost lanternele care ne-au luminat calea prin munții Himalaya."

„Mi-a luat aproape nouă luni să ajung în Elveția. Am vrut să iau o barcă din Turcia spre Grecia, dar paza de coastă ne tot prindea și ne trimitea înapoi în Turcia. Am încercat de cinci ori – o dată, barca s-a răsturnat și s-a scufundat.

Din tot ce luasem cu mine, mi-a rămas doar telefonul mobil. Mama mi l-a cumpărat chiar înainte să fug din Afganistan – a dat pe el vreo trei mii de afgani (cam 34 de lire). Asta reprezintă jumătate din venitul lunar al familiei.

Telefonul a fost singura cale prin care i-am anunțat pe ai mei că am ajuns cu bine. Mama era foarte îngrijorată, așa că o sunam din când în când să o liniștesc. Telefonul m-a ajutat să mă simt mai puțin singur. "

„Sunt palestinian la origini, dar am plecat din Liban. Acum câțiva ani m-am convertit de la Islam la creștinism și un preot mi-a dat Biblia asta. În timpul călătoriei, barca pe care eram a făcut probleme și traficantul ne-a zis să aruncăm tot ce avem peste bord. Cumva am reușit să-mi ascund Biblia. E cea mai de preț posesie a mea și îmi dă putere în vremurile grele. E murdară și pătată cu apă de mare, dar nici n-aș da-o pe una nouă.

Aici în Elveția locuiesc într-un azil cu mulți musulmani – ai mei sunt singurii care știu că m-am convertit. De asta nu-mi pot arăta fața – duc o viață dublă. "

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre refugiați pe VICE:
Am stat în gară cu refugiații sirieni din Budapesta
Fotografii cu purgatoriul din Grecia, unde mii de refugiați au rămas blocați
Fotografii cu ultimii refugiați care au intrat în Europa prin insulele grecești