Zâmbește timid și se uită rușinată în pământ. Suntem în biroul primarului Constantin Șerban, din comuna Popești, județul Vâlcea. Primarul nu e la birou, e plecat la o întâlnire cu alți primari într-o comună vecină. Dar acum nu contează asta, contează că o am în față pe soția lui, Rewena Șerban, femeia pe care presa centrală a prezentat-o ca fiind cea care va face nefăcutul: va candida la primărie, împotriva propriului soț, din partea altui partid.

Entuziasmul și onoarea care mă cuprind sunt însă foarte curând spulberate. „Nu doamnă, e o glumă. Cum să candidez împotriva lui?," spune soția primarului și îmi oferă un pahar de Giusto de portocale.

O privesc lung, privirea mi se oprește pe bretonul tuns scurt și lăsat puțin rebel pe frunte, apoi pe vesta din fâș cu imprimeuri cu fulgi și reni și pe floricica aurie de tip mărțișor prinsă la piept. Prin minte mi se derulează rapid imaginile cu ea dintr-o știre de la televizor în care stătea lângă soț și vorbea despre candidatura ei. În minte îmi răsar și frânturi din discuția purtată cu o seară înainte cu soțul ei, care îmi spusese că mă așteaptă să vorbim despre politica la sat și despre lupta electorală pe care o va duce împotriva celei cu care împarte casa și patul.

Abia am sosit în Popești, județul Vâlcea, de doar câteva minute. Cu o mică întârziere, pentru că GPS-ul ne dusese într-un alt Popești din Vâlcea. Unde, îți vine să crezi sau nu, s-au întâmplat următoarele lucruri.

„Bună ziua, aici e Popești?" „Da." „Pe primar îl cheamă Șerban?" „Da, da, uitați-l, e în mașina aia neagră," ne ghidaseră niște săteni. Când primarul a coborât de la volan, am dat mâna cu el total nedumerită. Nu era acel primar pe care îl văzusem la televizor.

După ce probabil cântărește că e mai prudent să îmi spună că am vorbit și să nu fi vorbit, decât să îmi spună că nu și să fi vorbit, îmi spune: „Da, dar despre ce?" Acum e și el nedumerit și puțin speriat.

Într-un final, ne lămurim că, deși suntem în Popești, Vâlcea, și pe el îl cheamă Șerban, numele lui mic nu e Constantin, ci Gheorghe, iar Popeștiul pe care îl căutam era la vreo 40 de kilometri distanță.

Iar acum, iată, după un mic ocol, sunt în Popeștiul care trebuie, iar soția primarului îmi spune că ea și soțul ei au mințit, de fapt, poporul.

„Stați să vină soțul, vă explică el," îmi spune ea, și iar își mută privirea spre parchet.

Scaunul primarului e gol, în spate e o vitrină cu trei icoane, un trofeu de la un meci de fotbal, doi magneți de frigider și mai multe cartușe de imprimantă. Primarul are două pasiuni, politica și fotbalul, mă lămurește soția. Lângă ușă, un cuier negru, de care stau agățate o icoană cu Maica Domnului și un steag al Uniunii Europene.

Ca să mai treacă timpul, vorbim despre Popești. Cu ce se laudă comuna? Și de ce se numește Popești?

„E vorba cu un popă, ceva", îmi spune scurt soția primarului și dă fuga într-o cameră alăturată, de unde îmi aduce o monografie a localității - „Popeștii de Luncavăț – studiu istoric și documente". Comuna are 3 100 de locuitori, scrie în studiu, care trăiesc din „creșterea animalelor: bovine, ovine, caprine și porcine, culturi agricole: porumb, grâu".

Mulți sunt însă plecați din comună, mai ales tinerii, în căutarea unui loc de muncă în orașele din apropiere sau peste hotare.

Dacă numele localității rămâne un mister, trecem la cel al soției primarului: Rewena. Aflu că, de fapt, trebuia să o cheme Rowena, dar au greșit funcționarii de la Primărie când i-au făcut certificatul de naștere. Oricum, toată lumea îi spune Rewena.

Conversația lâncezește, așa că o întreb cum și-a cunoscut soțul. Se întâmpla în 1995, când el era inginer miner în fosta carieră de cărbune de lângă Popești, iar ea lucra la serviciul financiar la miniera din Berbești, un sat vecin, unde, înainte să facă la fără frecvență Facultatea de Finanțe Contabilitate, la ASE București, fusese bucătăreasă la cantina muncitorească.

„O colegă mi-a făcut cunoștință. Ne-am cunoscut în martie și în iulie am avut cununia civilă. Repede, că eu aveam 27, el 30," spune ea. Au împreună doi copii, un băiat de 18 ani elev la liceu în Râmnicu Vâlcea și o fată de 20, la facultate, la Alimentație Publică, pasionată de gătit.

În știrea despre candidatura ei la primărie, fiica era prezentată drept consiliera de campanie a mamei. Mi-ar fi plăcut s-o cunosc, zic. Nu se poate, e plecată într-o excursie la Arsenie Boca, la mănăstire. Scanez încăperea în căutarea vreunui portret al călugărului: surprinzător, niciunul.

„Da, e șefa mea de campanie, dar ține cu soțul. Că el tre' să iese," spune femeia. Din această declarație și din cele care vor urma, reiese că nu e vorba de nicio luptă între soț și soție, nimic despre curajul femeii care s-ar fi hotărât să țină piept bărbatului. Ba din contră. Ideea a fost a lui, spune soția. A venit într-o seară acasă și i-a zis femeii că gata, candidează și ea. Obișnuită să nu-i iasă din vorbă, nu s-a opus prea mult. Dar știe că nu o să fie niciodată primar.

Poate din cauza stilului abrupt al soțului ei, în primăria din Popești e tensiune. E cumva, normal: candidează de aici cel puțin trei funcționari: primarul, viceprimarul, asistenta socială. Cu soția primarului, ar fi patru. La mai toate alegerile au candidat angajați ai instituției.

Asistenta socială, Aurora Măgură, nu vrea să vorbească cu mine despre candidatura ei, îmi spune doar că motivul candidaturii ei sunt cetățenii care i-au cerut asta.

Iar viceprimarul, care nu e azi la primărie, a declarat presei că își va depune candidatura pentru că primarul actual a promis lucruri pe care nu le-a făcut.

Până și poștașul comunei a candidat, la alegerile de acum patru ani.

„În comuna asta se votează omul, nu partidul," îmi spune poștașul, care preferă să nu-i dau numele. În schimb, îmi spune că e fals ce se mai aude (zvonuri alimentate și de o declarație a primarului la televiziune), că s-ar închide Primăria o lună din cauza numărului mare de angajați care candidează.

Poștașul îl acuză pe primar că e iute la mânie, că urlă la angajați sau stă pe margine și se hlizește când doi angajați se ceartă, în loc să îi împace.

Dar, iată, intră primarul. Nu e foarte înalt, dar nici foarte scund, mai degrabă rotund, cămașa gălbuie în carouri abia îi cuprinde burta. Are gesturi repezi și, spre deosebire de soția sa, îi place să vorbească.

Constantin Șerban, 53 de ani, e pe finalul celui de-al treilea mandat în Popești. A condus Popeștiul între 2000 și 2008, pauză între 2008 și 2012, și apoi iar între 2012 și 2016.

În traseul lui politic, a avut mai multe opriri, ca mulți edili de la sat. A început cu PNȚCD, apoi a trecut la PNL, iar acum e la UNPR. Trauma despre care vorbește a fost pierderea alegerior, în 2008.

A pierdut la mustață, spune el, pentru că l-ar fi furat la voturi (deși el era primarul în funcție) și pentru că avea trei sute de capre.

Bun, dar soția candidează sau nu? După minute bune de divagații și după ce repet întrebarea, îmi răspunde așa: „Se analizează. Eu am zis ca o reparație morală. Așa voi face, dacă se consideră". Sunt, recunosc, în ceață totală. Plusez: „De ce vreți ca soția să candideze? Cum v-ar ajuta candidatura ei?".

Primarul face o pauză lungă, se foiește în scaun, își trece mâna prin păr și mai încearcă un răspuns:

Și dacă va candida, ce va scrie pe afișele electorale ale soției? „N-am o gândire pe chestia asta. Poate să scrie «Voi continua proiectele soțului»", spune el.

Între timp, primarul a devenit tot mai deranjat de insistențele mele legate de candidatura soției, așa că propun o plimbare la baza sportivă a comunei, pe care o laudă prin ziarele vâlcene ca fiind cea mai modernă din județ.

Comuna are două echipe de fotbal – una oficială, Luncavățul, și una sprijinită de o firmă locală, Experții. Luncavățul a avut acum două zile un meci, când a luat bătaie cu 2-1 de la echipa din Brezoi. Iar acum câteva săptămâni a luat bătaie cu 6-2 de la echipa din Băbeni.

Stadionul e la marginea comunei, lângă școală. Lipite de zidul școlii, niște foste băi fără acoperiș sunt acum în proces de a fi transformate în vestiare pentru fotbaliști.

Stadionul are suprafață sintetică, și va fi și nocturnă, îmi spune, mândru, primarul. Investiția se ridică la vreo o sută de mii de euro, spune edilul. Nu toți sătenii sunt la fel de încântați ca primarul când vine vorba de stadion. Doar jumătate din comună are canalizare, restul încă mai folosesc WC-urile din spatele casei.

„Nu poți să-i mulțumești pe toți, ce să faci?", spune edilul.

E greu să fii primar într-o comună cu oameni așa încăpățânați. Mai ales, acum, când e presiunea așa mare de la centru, cu UNPR-ul decapitat după ce șeful Gabriel Oprea și mâna sa dreaptă, Nicolae Onțanu, sunt cercetați penal pentru fapte de corupție.

Apoi, mai târziu, la o măslină și un pahar de suc de Fanta de struguri pe terasa casei sale, primarul îmi împărtășește și soluția lui pentru corupția din țară:

Profit de momentul de sinceritate și mai arunc o întrebare despre candidatura soției. Aflu, astfel, că motivul ar fi, de fapt, unul foarte pragmatic: la sat, fiecare vot contează. Și, având în vedere că la alegerile din 2008 a pierdut alegerile la mustață, edilul din Popești s-a gândit așa: fiecare secție de votare are o comisie formată din reprezentanți ai partidelor celor care candidează. Iar într-un sat în care locuri de muncă nu există, cei 200 de lei primiți pentru ziua alegerilor de un membru în comisie nu sunt de colo.

Dar, mai bine, uite, te lămurește chiar declarația lui:

Iar verbul „a potoli" este folosit aici de primar cu sensul ăsta: „Dacă îi numesc în secțiile de votare, ei și familiile lor mă vor vota pe mine".

Unii săteni din Popești au aflat de la televizor despre candidatura soției primarului. Alții au fost sunați de rude de la oraș. De exemplu, pe nea Costel, care acum stă în fața unui pahar de vodcă la cârciuma din sat, l-a sunat cumnatul.

Nea Costel, fost angajat la Uzinele Govora, nu prea știe ce să creadă. „Ce, n-are voie, că e soția? Are. Dar nu știu ce să zic, io știu?".

Intervine însă nea Mitică, venit la magazin să ia un borcan de muștar, pretext perfect pentru un pahar de coniac. „Io votez cu Rowena," spune el, și râde, ironic. Pe măsură ce alcoolul din pahare dispare, discuția curge, inevitabil, spre comunism. Două declamații ale lui nea Mitică merită menționate și pot ține loc de concluzii:

Unu: „Pe vremea lui Ceaușescu tot prostu' avea de muncă".
Doi: „Cea mai mare curvă e politica".
Sfârșit.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre primari:
Primari români cu pantalonii în vine: enciclopedia aventurilor sexuale ale edililor
Cum a plagiat primarul sectorului 2 articolele unor ONG-uri
Am fost la ședința de buget de la Primăria Sectorului 5, ca să văd pe ce se duc banii tăi