FYI.

This story is over 5 years old.

O tulburare de personalitate mă făcea să mă rănesc singură

Din cauza borderline-ului, am fost mereu etichetată „drama queen", „cerșetoare de atenție" sau „psihopată".
11.8.15

În vara anului 2010, chiar înainte să împlinesc 19 ani și să-mi încep primul an de facultate, am încercat să mă sinucid cu o cutie de medicamente antidepresive și am ajuns la Urgențe, conectată la aparate. În al doilea an de facultate, prietenii mei cei mai apropiați se săturaseră deja de mine. Nu mai eram invitată nicăieri și devenisem izolată și tot mai nefericită. Am intrat într-o relație abuzivă și am încercat să mă sinucid de încă două ori. Eram și bulimică - vomitam orice îmi atingea buzele.

Am ajuns să-mi reduc numărul de calorii la 250 pe zi – cam două felii și jumătate de pâine sau cinci mere - și am început să înnebunesc lent. Beam alcool, luam droguri și mergeam în cluburi cu o fervoare religioasă. Corpul a început să-mi cedeze. Eram mereu înfometată și a început să-mi cadă părul. Aveam unghiile vinete. Pielea mi se descuama. Într-o noapte am mâncat un burger și m-am obligat să fug pe scări în sus și în jos până am leșinat, ca să compensez pentru această „obrăznicie ". M-am dus la doctorul campusului de studenți și i-am cerut ajutorul. Mi-a zis că, la greutatea mea, nu sunt destul de bolnavă ca să primesc tratament pentru tulburări alimentare. Nici măcar n-a menționat vreo tulburare de personalitate.

Oamenii nu făceau față comportamentului meu impulsiv, fazelor maniacale și acceselor de plâns. Eram mereu etichetată „drama queen", „cerșetoare de atenție" sau „psihopată". Am încercat să mă ascund, pentru că mă răneau toate poreclele astea. Nu știam cum să explic că toate acțiunile mele erau o încercare de a-mi gestiona emoțiile scăpate de sub control, pentru că atunci când treceam printr-o perioadă nasoală parcă eram într-un rollercoaster și nu puteam coborî din el.

§

Stephen Buckley, director de informații la facilitatea pentru sănătate mintală Mind, descrie tulburarea de personalitate borderline (TPB) drept „un diagnostic foarte larg care include multe persoane cu experiențe foarte diferite". Mi-a zis că TPB poate avea mai multe simptome pentru perioade de timp prelungite – „de exemplu, teama că oamenii dragi te vor abandona; pierderea simțului sinelui; gânduri suicidale; dificultatea de a dezvolta și de a menține relații cu oamenii; paranoia; experiențe psihotice; lipsa totală a emoțiilor; sentimental de goliciune și inutilitate."

La mine se schimba starea continuu – o oră mă simțeam suicidală și disperată, o oră eram veselă. Schimbările astea intense de stare erau îngrozitoare pentru că erau - și încă sunt – cuplate cu tendințe puternice de a-mi face rău sau de a face lucruri pe care știu că le voi regreta mai târziu. Emoțiile negative pe care le simt mă imobilizează. Mă copleșesc ca niște valuri imense care mă îneacă. Am în cap o voce perversă care îmi șoptește gânduri urâte și-mi dă comenzi. Îmi spune că sunt o persoană de căcat, că nu merit să exist și că viața mea nu are nici un sens.

Tulburările de personalitate apar de obicei în adolescență și sunt asociate adesea cu traumele din copilărie. Opt din zece persoane cu TPB au suferit abuzuri fizice, emoționale sau sexuale în timpul copilăriei sau au fost neglijate de părinți.

Eu n-am fost neglijată de părinți. Am avut o copilărie foarte fericită până am început școala. Era genul de școală unde părinții mai îngrijorați din clasa de mijloc nu-și trimit copiii. Nu exista disciplină în clase și eram hărțuită mereu și numită lesbiană. Colegii râdeau de mine când intram în clasă, aruncau în mine cu gumă de mestecat, băieții îmi spuneau că sunt urâtă ca un șobolan pe care n-ar vrea nimeni să-l atingă. Fetele se prefăceau că se sperie de mine la vestiare pentru că nu realizasem că la vârsta de 11 ani trebuie să mă rad deja pe picioare.

Treaba asta a continuat vreo doi ani și, la vârsta de 14 ani, eram deja complet deconectată de mine însămi și copleșită de sentimente de furie și inutilitate. Atunci s-a declanșat comportamentul impulsiv și am început să mă rănesc singură, să beau, să iau cocaină, mefedronă și speed și să cerșesc atenția unor bărbați dubioși. Nu știam ce e tulburarea de personalitate borderline. Am început să mă limitez la o mie de calorii pe zi și să intru pe site-uri pro-anorexie. Mi-am zis că poate o să mă calmez și oamenii o să mă placă dacă o să slăbesc suficient de mult.

Am fost diagnosticată cu tulburare de personalitate borderline abia în al doilea an de universitate – când am fost acceptată în sfârșit într-un program de tratament pentru tulburări alimentare. Am urmat un curs de Terapie focusată pe Compasiune, pentru persoanele cu niveluri înalte de rușine și autocritică. Am aflat cum să-mi gestionez propriile emoții și să ignor vocea plină de ură care mă încuraja să mă înfometez și să-mi fac rău. Terapia a fost combinată cu medicamente care m-au ajutat să dorm și mi-au alinat depresia zdrobitoare care însoțește de obicei tulburarea de personalitate borderline.

Unele persoane care suferă de TPB aud voci din exterior care le dau instrucțiuni să-și facă rău lor sau altor persoane. Unii bolnavi – cum e Rachel Rowan Olive, a altă fată care suferă de TPB și cu care am stat de vorbă – tind să se disocieze atunci când emoțiile pe care le simt sunt prea copleșitoare. „E greu să-i descrii TPB unei persoane care nu are asta. Nu mi-a plăcut niciodată numele acestei tulburări; toți oamenii tind să fugă de tine când aud că ai așa ceva."

Principala mea problemă e tendința de a mă răni singură, acesta e principalul simptom care se manifestă la mine. Simt multă anxietate, mă sperii fără niciun motiv de lucruri pe care simt că nu le pot controla. Sufăr de instabilitate emoțională și mă simt inutilă în majoritatea timpului. Mi-e greu să fac diferența între emoțiile mele și cele ale altor oameni. Uneori mă panichez și când citesc sau mă uit la televizor pentru că simt tot ce simt toate personajele deodată și nu mai știu care sunt emoțiile mele și care sunt ale lor.

Acum încerc să-mi fac mediul din jur cât mai liniștitor posibil și folosesc tehnici de distragere sau alinare ca să îmblânzesc efectele episoadelor negative. De cele mai multe ori îmi pot ține emoțiile sub control, dar oscilez între perioade în care îmi vine să plâng și nu mă pot da jos din pat și perioade de hiperproductivitate și impulsivitate.

Mi-e greu să mențin prietenii de lungă durată. Majoritatea prietenilor din școală și universitate nu mai fac parte din viața mea. Când suferi de TPB ai tendința să-ți faci relații intense care nu durează prea mult și până la urmă ajungi să te izolezi foarte mult. Emoțiile mele sunt atât de puternice încât altor oameni le e greu să înțeleagă de ce râd și țopăi fără motiv și apoi, deodată, izbucnesc în plâns. De obicei, nu le spun că sufăr de TPB pentru că mă tem că o să mă judece sau o să se sperie.

Ca să ții sub control această tulburare, trebuie să iei medicamente și să mergi la terapie. Nu există un medicament anume care se prescrie pentru TPB – de obicei se utilizează stabilizatoare, antidepresive și antipsihotice. Rachel își tratează TPB prin Terapie Comportamentală Dialectică, combinată cu terapie prin artă. Ca să simtă că are control, își face în avans un plan pe toată săptămâna.

Faptul că bolile mintale sunt stigmatizate îi împiedică pe suferinzi să meargă la doctor sau să ceară ajutorul celor din jur. Oamenii cu TPB nu sunt reci și lipsiți de emoție, așa cum o percepea lumea pe Rachel, și nici nu cerșesc atenție, așa cum mă acuza lumea când eram la facultate. Cei care au TPB încearcă doar să gestioneze, pe cât posibil, tulburarea, cu instrumentele pe care le au la dispoziție.

E foarte ușor să cedezi sentimentelor de frustrare și deznădejde atunci când ești blocat pe o listă de așteptare timp de șase luni până să fii primit în terapie. Totuși, e esențial ca orice persoană care are simptome de TPB să-și informeze medicul de familie. Nimeni nu trebuie să ajungă într-un punct atât de dureros cu sănătatea mintală încât să vrea să-și curme zilele. Au trecut cinci ani de când eram inconștientă la terapie intensivă și o asistentă îmi spăla părul transpirat. Faptul că de atunci nu m-am mai întors acolo se datorează partenerului, surorii și părinților mei. Și nu în ultimul rând, mie.

Urmărește VICE pe Facebook.

@harriepw

Traducere: Oana Maria Zaharia

Dacă vrei să înțelegi mai bine tulburările mintale, citește pe VICE:
De ce apar tulburările mintale la 20 de ani
Ghidul VICE pentru boli mintale
Schizofrenia, religia şi OTV-ul au transformat-o pe mama într-un monstru
Ce poți să înveți despre bolile mintale din filme