Știință și tehnologie

CD-urile și DVD-urile tale favorite vor „putrezi” și n-ai cum să oprești asta

CD-urile și DVD-urile le-au fost vândute consumatorilor drept platouașe indestructibile, dar adevărul ilustrat de fenomenul „putrefacției” discurilor e mai complicat.
21 Februarie 2017, 9:00pm

O variantă a acestui articol a apărut inițial în Tedium, un newsletter care apare de două ori pe săptămână și-ncearcă să descâlcească fire complicate.

De multe ori arată ca o pată de cafea – o decolorare vizibilă de care, nu se știe exact de ce, nu poți să mai scapi. Alteori arată ca niște înțepături mici de ace pe suprafața CD-ului. Și mai sunt și dățile alea când își schimbă toată suprafața culoarea. În orice caz, când ai de a face cu fenomenul cunoscut sub numele de putrefacție a discului, rămâi cu un album excelent sau cu un film interesant în minus.
Descompunerea inevitabilă a discurilor optice e o situație serioasă, indiferent dacă ești arhivist digital sau pur și simplu un om care-ar vrea să vadă un film pe un format dubios, gen Laserdisc.

Hai să intrăm în plin în subiectul descompunerii.
_________________________________________________________________

„Bănuiesc că dacă ai râcâi un disc cu cuțitul nu prea i-ai face bine și s-ar putea să-l distrugi dac-ai stinge un trabuc pe el. Dar ai putea să torni gem pe el fără să-i provoci nicio daună."

- Reprezentant EMI, comentând asupra cercetărilor pe tema permanenței compact discurilor, realizate de casa de discuri Nimbus în 1988. Nimbus, primul producător de CD-uri din Marea Britanie, a declarat că a cercetat întrucâtva fenomenul descompunerii discurilor și a constatat că majoritatea discurilor se autodistrug în opt până la zece ani. Concluziile cercetării, care contraziceau teoriile predominante în epocă, conform cărora CD-urile erau indestructibile, spuneau că totul e din cauza vopselurilor nepotrivite, care reduc calitatea discurilor. Așa cum ilustrează citatul de mai sus, casele de discuri au fost sceptice la-nceput, dar temerile celor de la Nimbus pe tema integrității discurilor s-au dovedit întemeiate și reale.
_______________________________________________________

De ce e descompunerea discurilor o provocare majoră pentru arhiviști și colecționari

În 2010, un blogger de pe site-ul-platformă de jocuri video RF Generation, frustrat de mai multe achiziții care s-au soldat cu discuri descompuse înainte de a ajunge la el, a scris un avertisment pentru comunitatea de colecționari de jocuri, în care le cerea membrilor să aibă grijă cu problema asta.
Bloggerul, cunoscut sub pseudonimele „slackur" sau „Jesse Mysterious", a descris apoi o situație chinuitoare pentru colecționarii serioși: după ce citise de problema descompunerii discurilor a trecut prin colecția sa de jocuri, majoritatea în stare impecabilă, și a găsit pete albe pe multe dintre discurile sale – un simptom clar al descompunerii discurilor.

Îl las pe el să preia cuvântul de-aici:

Deși e doar un singur punct mic, alb, reprezintă o daună care nu poate fi remediată. Niciun proces de eliminare a zgârieturilor nu poate să refacă datele pierdute deja. Jocul a fost afectat pentru totdeauna și probabil situația se va înrăutăți de-a lungul anilor.

Acum, multe surse online o să susțină că problema descompunerii discurilor e una cu efecte limitate, care afectează doar discurile produse în anumiți ani, de anumiți producători (și CD-R-urile) și care nu-i atât de răspândită.

Dar când am aflat de problema asta, mi-am verificat cele câteva sute de discuri, de la Sega CD, Turbo CD, Saturn și chiar și cu jocuri Dreamcast și-am găsit câteva ZECI cu problema asta. Câteva jocuri mai scumpe pe care le aveam erau în stare impecabilă – până când le-am ținut la lumină și-am observat unul sau mai multe puncte mici și albe, care demonstrau că jocul fusese afectat. Pe unele le-am rejucat după ce nu mă atinsesem de ele ani de zile și-am constatat că acum se blocau din când în când, sau nu mai mergeau deloc. Aveam câteva jocuri SIGILATE DIN FABRICĂ pe care le-am deschis acum și-am constatat aceeași chestie.

Pentru un colecționar ca mine a fost un coșmar care mi-a tocat nervii.

Citește și De ce urăsc CD-urile şi cum m-au făcut să turbez

Michele Youket, specialist în conservare de la Biblioteca Congresului, se confruntă des cu situații similare. Spune că genul ăsta de distrugere silențioasă, care se manifestă în trei moduri diferite – discuri „bronzate", pete mici, ca niște găuri de ac pe suprafața discurilor, sau „putrefacția pe margini" – a devenit o problemă serioasă pentru biblioteca națională, când organizația a început să arhiveze muzică în format de CD. Punctele slabe ale formatului au devenit rapid evidente.

Ce trebuie să ții minte despre discurile optice e că, deși arată în general la fel, există adeseori diferențe minore, dar notabile în procesul lor de producție, care pot avea efecte semnificative asupra produselor finite. Un disc mai vechi nu folosește aceleași substanțe chimice ca unul mai nou, iar în timp tehnicile devin din ce în ce mai sofisticate.

Un exemplu bun pentru această situație e cel al producătorului britanic de CD-uri Philip și Dupont Optical (PDO), care au avut un hotline telefonic pentru clienți, anume conceput ca să poată înlocui discurile „bronzate" ale clienților.

Iată ce s-a-ntâmplat: între 1988 și 1993, PDO a produs o serie de CD-uri pentru care au utilizat un lac de calitate inferioară, incompatibil cu sulful. Asta s-a dovedit a fi o problemă, pentru că broșurile și coperțile atașate CD-urilor conțineau cantități infinitezimale de sulf – adică substanța care trebuia să protejeze discurile avea să le strice. În cele din urmă, stratul de aluminiu avea să sufere coroziuni, de la care discurile au prins o nuanță de bronz, iar calitatea sunetului de pe discuri a fost afectată. PDO a operat un hotline prin care cumpărătorii de muzică au putut să schimbe discurile afectate, între 1991 și 2006.

Youket spune că situațiile precum cea a PDO-ului s-au rărit cu timpul.

„Multe dintre cauzele inițiale ale daunelor suferite de discuri aveau să dispară pe măsură ce a evoluat tehnologia. Cu toate astea, pe măsură ce au fost introduse formate noi și mai sofisticate de discuri, au apărut alte mecanisme dăunătoare", a explicat Youket.

(Apropo, experta spune că termenul de „putrefacție" e inexact, pentru că, la urma urmei, discurile au suferit daune din cauză că stratul protector cu care erau acoperite n-a funcționat.)

Indiferent dacă încerci să-ți protejezi moștenirea culturii naționale sau propria colecție, poți să zici liniștit că putrefacția discurilor e o problemă mare, încă nerezolvată.

Experta Michele Youket de la Biblioteca Congresului evaluează daunele suferite de un CD. Fotografie: Amanda Reynolds/Biblioteca Congresului

Cinci informații importante despre descompunerea discurilor, conform Bibliotecii Congresului

1. Discurile cu erori majore pot fi în continuare citite, spune Youket. „În situația în care discul suferă de o eroare care nu poate fi citită, mare parte din date pot să fie totuși citite în continuare, în funcție de amplasarea erorii", a explicat aceasta într-un interviu. „Multe discuri cu erori numeroase pot fi în continuare redate și, în funcție de tipul de conținut – audio, video sau date – e posibil ca nici măcar erorile care nu pot fi corectate să nu fie atât de grave."

2. Zgârieturile de pe fața CD-urilor sunt mai problematice decât cele de pe verso. De ce? Youket spune că standardele pentru formatele astea optice includ niște scheme predefinite de corectare a erorilor, care pot să ocolească zgârieturile de pe verso a discurilor. „Cu toate astea", spune experta, „pentru că stratul reflectorizant nu e acoperit decât de un strat subțire de vopsea acrilică, cu o etichetă imprimată cu cerneală, zgârieturile de pe față pot să treacă prin aceasta și să afecteze stratul reflectorizant".

3. În general DVD-urile rezistă mai bine decât CD-uril**e**, pentru că stratul reflectorizant al discului e imprimat în interiorul discurilor din policarbonat. Dar discurile se pot sparge în bucăți mai ușor, din cauza reacțiilor chimice dintre straturi și discurile din policarbonat – și, ca atare, suprafața laminată a straturilor poate fi afectată în timp.

Citește și Cum era să piratezi și să vinzi la negru casete și CD-uri cu muzică, în România anilor '90

4. Discurile înregistrabile nu țin la fel de mult, parțial și din cauza vopselii organice pe care sunt înregistrați biții pe disc, despre care Youket spune că e vulnerabilă la degradare – mai ales în cazul DVD-urilor înregistrabile, care sunt mai sensibile la lumină, ceea ce le face mai sensibile și la daune. În plus, aceasta spune că modalitatea de imprimare a discurilor înegistrabile joacă un rol esențial în determinarea duratei de viață a acestora – un disc prost înregistrat tinde să se uzeze mai rapid.

5. Ajută dacă le depozitezi și le manevrezi cum trebuie. În cele din urmă, Youket spune că testele de îmbătrânire ale LoC (care au determinat speranța de viață a discurilor în baza schimbărilor în rata de eroare la nivel de biți înregistrată de acestea) arată că discurile au șanse mult mai mari să supraviețuiască un timp îndelungat dacă sunt manevrate corect și depozitate în condiții bune. „Studiile astea au arătat că un compact disc bine făcut poate să țină și zeci de ani, dacă e păstrat și manevrat cum trebuie", a remarcat experta și a adăugat că „discurile depozitate în condiții adverse de mediu, cu temperaturi ridicate și/sau multă umiditate au o speranță mai mică de viață decât discurile ținute în condiții mai atent controlate.

Proprietarii de Laserdiscuri pot să-ți spună totul despre cât de sinistră e descompunerea

Dacă proprietarii de CD-uri sau DVD-uri ar fi vrut să știe la ce să se aștepte, n-ar fi trebuit decât să-i întrebe pe proprietarii de Laserdiscuri, care erau bine familiarizați cu moartea prematură a discurilor pe care le plătiseră demult, în anii '80.

De altfel, termenul pe care-l folosesc proprietarii de Laserdiscuri e de „laser putrezit", care indică faptul că acest mediu optic e important pentru că a fost primul pe piață.

În cazul Laserdiscurilor, erorile apar preponderent la redarea acestora și, la început, scot în evidență micile puncte albe care apar când sunt redate filmele, iar ulterior devin din ce în ce mai grave. Discurile în sine ajung adeseori să arate încețoșat (după cum se vede și-n acest clip de pe YouTube, care indică descompunerea unui exemplar din Saturday Night Fever), iar rezultatul e adeseori destul de dezamăgitor, dacă e să ne gândim la reputația platformei pentru calitate superioară a imaginii și-a sunetului.

Problema e atât de des întâlnită în comunitatea de posesori de Laserdiscuri, încât Laserdisc Database (LDDB), un hub al colecționarilor, are o pagină întreagă dedicată unei liste cu filmele care suferă cel mai des de astfel de probleme provocate de descompunere. Practic, membrii comunității sunt avertizați să nu cumpere anumite discuri.

Ca și fabrica PDO, care le-a dat proprietarilor britanici de CD-uri niște discuri care-au ajuns să arate ca din bronz, în cele din urmă, o anumită fabrică din SUA e învinovățită de majoritatea necazurilor cu Laserdiscurile: fabrica DADC Sony, cu sediul în Indiana.

Citește și De ce-și cumpără oamenii jocuri și programe din magazine, dacă tot pot să le descarce de pe net

Dacă sapi până la capăt, o să dai de tot felul de teorii ale conspirației care-ți explică de ce fabrica asta  Sony a produs mult mai multe discuri care n-aveau cum să reziste decât orice alt producător.
„De-a lungul anilor, majoritatea fabricilor de discuri au întâmpinat probleme cu descompunerea la un moment dat sau altul, dar majoritatea au reușit să se pună pe picioare", a scris John „Laserdisc Guru" Zyber pe site-ul lui în 2005. „DADC n-a reușit niciodată."

Problema cu care se confruntă multe Laserdiscuri înseamnă că-s mulți oameni care caută modalități de a păstra ce-au avut. Anul trecut, Sean Cooper, care scrie la Engadget, a povestit cum aproape n-a mai avut ce să facă decât să arunce un exemplar original din jocul arcade Dragon's Lair, pentru că nu mai găsea nicio copie a discului original care să meargă. Nu-i o problemă prea surprinzătoare, având în vedere că a fost produs acum mai bine de 30 de ani.

În cele din urmă, Cooper s-a văzut nevoit să înlocuiască discul original cu un Raspberry Pi. Poate că nu-i la fel de autentic, dar măcar merge.

Evident, a te bucura de o formă de entertainment în formatul ei original e o chestie, dar când aceasta nu mai e în mainstream, atât companiile cât și majoritatea consumatorilor sunt, de cele mai multe ori, pregătiți să treacă mai departe.

Cum rămâne, atunci, cu chestiile în formate mai vechi? De multe ori, companiile nu prea sunt cei mai buni păstori ai formatelor pe care le vindeau mai demult, odată ce mainstreamul își pierde interestul față de ele.

Arhivele WNYC sunt ținute preponderent pe CD-R-uri, ceea ce se poate dovedi a fi un coșmar la fel de mare ca și cel de la Biblioteca Congresului îți explică această postare de blog.

Pe de-o parte, Youket de la Biblioteca Congresului spune că există discuri optice la „calitate de arhivă", care ar fi o metodă mai bună de „a păstra chestiile în siguranță pe termen lung". Pe de altă parte, colegul ei de la LoC, Peter Alyea, expert în conversie digitală, spune că trecerea la cloud e cea mai simplă explicație pentru motivul care a determinat companiile să nu mai susțină formatele de date pe termen lung.

„Odată ce consumatorii au abandonat formatele fizice, nu cred că mai există prea multe companii care se luptă cu problema asta zilele astea", mi-a explicat Alyea într-un interviu. „Consumatorilor le pasă mai mult de accesibilitate pe termen lung la datele personale stocate remote și de acces la entertainment (muzică, video, jocuri) în momentul în care vor acest acces. Ar fi bine dacă producătorii ar da mereu importanță integrității pe termen lung a acestor produse, dar cred că așteptările de genul ăsta nu prea sunt realiste."

Lucrurile îmbătrânesc și, odată cu trecerea timpului, e inevitabil să-și piardă luciul. Dar în epoca cloudului, cel puțin, consumatorii aproape au reușit să pună problema asta pe capul altcuiva.
Arhiviștii nu-și permit luxul ăsta.

Traducere: Ioana Pelehatăi