Ce se întâmplă când afli că jobul tău de rahat e de fapt o afacere cu droguri

Ai avut vreodată o bănuială care nu-ţi dă pace despre şeful tău, care nu pare să muncească niciodată pe bune? Poate e mereu pe drumuri înainte şi-napoi, deşi niciodată nu pare să livreze nimic sau să se-ntoarcă cu vreun produs. Poate-ai observat că „Simmo", managerul tău dubios de la non-stopul de la colţ, n-a mai făcut demult niciun efort să pună şi el marfa la raft – şi totuşi ştii că banii ăia vin de undeva.

Sau poate că nimic nu pare câtuşi de puţin dubios, ceea ce te cam face să te-ntrebi: oare magazinul ăla de-ngheţată de pe colţ chiar e un magazin de îngheţată? Am vorbit cu unii care credeau c-au ajuns să lucreze la şaormeria din cartier, dar au descoperit că jobul lor era, de fapt, o faţadă pentru o combinaţie cu droguri în spatele uşilor închise.

Când mă uit în urmă, îmi dau seama c-ar fi trebuit, probabil, să ştiu că afacerea era o combinaţie cu droguri de la bun început. Patronii erau un cuplu pe la 30-şi-ceva de ani care, în timpul liber, purtau treninguri Adidas cu şlapi şi cu borsete Adidas asortate. Tocmai se mutaseră în micul orăşel de ţară unde locuiam şi cumpăraseră locul la care lucram şi-l transformaseră în cafenea de lux dimineaţa şi restaurant şi bar noaptea.

La sfârşitul unei ture, în timp ce lustruiam paharele şi vesela, noul meu şef mă întreba mereu pe unde-i vreun chef, sau cum „şi-o ardeau" localnicii şi prin ce cluburi. Era mereu plecat să „facă livrări şi să ridice produse" [deşi] locul unde lucram nu făcea livrări. Nu se întorcea niciodată cu niciun produs.

La vreo şase luni după ce se deschisese locul, o colegă şi-a cumpărat o maşină de la şef. Era o maşină sport, tunată, la mâna a doua. Când a dus maşina la benzinărie să-i cureţe un pic interiorul, a găsit o balanţă de mână şi-o groază de punguţe cu iarbă stivuite în portbagaj. Mi-a zis aproape imediat ce-a aflat, dar n-am spus nimic.

A trecut timpul, patronii şi-au continuat „livrările" şi i-au dat înainte cu întrebările dubioase, până-ntr-o zi când ne-au luat la o discuţie şi ne-au zis că pleacă. Noi n-am pus prea multe întrebări, aşa că nici ei nu ne-au dat prea multe răspunsuri. Vânduseră franciza unui unchi şi-unei mătuşici. Şi totul părea să se termine în termeni buni, până la ultima lor tură, când a ieşit totul la iveală.

Patronii erau la bar, când a intrat mătuşica val-vârtej şi-a început să urle. Se dusese la ei acasă, unde poliţia întorsese totul cu fundul în sus. Se pare că folosiseră afacerea ca să spele bani pentru un văr de-al lor, care era de şase luni la-nchisoare pentru trafic de droguri.

Mai târziu am aflat că-şi băgaseră în buzunar şi toţi banii noştri de impozite şi de pensie. Dar nu ştiu să-ţi spun ce-au păţit dup-aia, pentru că au dispărut. Eu mi-am dat demisia, m-am mutat în alt oraş şi nu i-am mai văzut niciodată.

Nu era greu să-ţi dai seama că şefa era stoneriţă. Mereu părea un pic prăjită. Vindea iarbă la o grămadă de lume de la birou. Lucram într-o clădire imensă, cu peste două mii de angajaţi şi vindeam cafea şi mâncare la o cafenea mică.

Deja le vindea iarbă angajaţilor din birourile de deasupra de câţiva ani. Asta până când a ajuns să-i vândă nepotului unuia dintre marii şefi de corporaţie de mai sus şi-au prins-o. S-a întâlnit cu CEO-ul şi-a doua zi a dispărut. Se pare că şefii ăi mari aflaseră ca vinde droguri când CEO-ul l-a auzit pe nepotă-su spunând la telefon că-şi ia marfa de la o tipă de la muncă.

Odată ce CEO-ul a aflat că era cineva de la cafenea, a organizat şedinţe cu zeci de oameni ca să se prindă cine fumează iarbă la cafenea. Într-un final s-au prins că era şefă-mea şi-au dat-o afară. N-am mai văzut-o de-atunci.

Nu şefa ne-a mărturisit secretul că vindea droguri la restaurant în fiecare seară. Am început să-mi pun întrebări când m-am prins că bucătarul-şef muncea ture lungi şi-i creştea productivitatea în loc să-i scadă.

Lucram ca ospătar la un restaurant aglomerat de vreo două luni. Bucătarul-şef se plânsese de la bun început de cât de mult avea de muncă, de turele lungi şi de cât de frustrant era că şefa nu-i niciodată pe-acolo. Mereu venea şi pleca şi chema oameni la ea-n birou, în spate.

Bucătarul-şef muncea prea mult, era stresat şi super furios pe şefă, care n-avea în vedere cât de mult munceşte şi nici nu se oferise să mai angajeze un alt bucătar să-l ajute. Aşa că într-o seară s-a hotărât să dea buzna la ea în birou şi să-şi dea demisia. Habar n-avea că năvălise pe nepusă masă peste o afacere de proporţii cu droguri. Şefa noastră tocmai primea nişte teancuri de bani de la un client, la schimb pentru o pungă mare de cocaină.

Şefa s-a panicat şi bucătarul i-a făcut altă ofertă: o să tacă din gură atât timp cât şefa îi asigura suficientă cocaină să facă faţă la turele lungi. Am observat, ce-i drept, că bucătarul devenise mai productiv şi în general mai satisfăcut de slujbă.

Numai că eu, unul, n-am descoperit nimic din afacerile astea dubioase până nu l-am întrebat pe bucătar ce se schimbase. El mi-a mărturisit secretul, că şefa îl aproviziona cu suficientă cocaină cât să-l ţină pe parcursul turelor, atât timp cât el îşi ţinea gura. Bănuiesc că toată lumea ieşea câştigată.

Traducere: Ioana Pelehatăi