Sunt închis într-o casă cu 22 de oameni și e mai mișto decât crezi

„Kkrrr...Kiki la raport...Krrrcrr... Repet, Kiki la raport... e ora de cocktailuri.” E vineri seară, iar francezii nu mai au dreptul să iasă din casă. La etajul patru al „Vilei Philosophe”, o clădire mare ascunsă între copaci, colegul meu de casă Kiki, tânăr absolvent de marketing financiar și momentan șomer, se trezește din somnul de după-amiază. Înarmat cu un walkie-walkie și îmbrăcat doar într-un șort sportiv, îi anunță pe canalul patru pe toți cei care doresc să i se alăture în una din cele trei sufragerii ale casei. Nu durează mult până când grupul lui de prieteni se strânge la un joc de băut. Patru etaje mai jos, într-un subsol întunecat, dar spațios, se află Maxence* și „Loupette”, 23 de ani, ambele studente la Business, și François-Xavier*, 29 de ani, inginer în industria aerospațială, șomer de un an. Pe o canapea, Lou, 21 de ani, și Marie, 20 de ani, cele mai tinere din comunitate, sunt lipite de televizor și se uită la un serial.

Înainte să ajung în această casă de patru sute de metri pătrați din suburbiile Parisului, am locuit singur timp de trei ani într-un apartament din secolul 19. Aproape mă puteam numi adult: aveam casa decorată cu scoici și mereu mirosea frumos a lumânări parfumate. Puteam invita oricând o fată la mine fără să îmi fac griji cu privire la zgomot. Dar asta era înainte de carantină. După câteva luni în care am asistat la distrugerea treptată a vieții mele sociale, am dat peste un anunț pe internet și am hotărât să mă mut cu 20 de necunoscuți pasionați de băutură. Am băut o bere în grădină cu Maxence, Loupette și Kiki și am fost acceptat în comunitate. Am semnat rapid contractul, n-a fost nevoie să garantez cu salariul sau ceva. „În casa asta luăm decizii în funcție de feeling”, mi-a explicat unul dintre cei doi proprietari.

Timp de 20 de ani, casa asta primește tineri în căutare de contact uman. Eu m-am dus acolo după ce m-a traumatizat carantina. Lise, 28 de ani, a venit după o despărțire dureroasă de iubitul ei cu care locuia. Alții, mai numeroși, au venit din provincie să caute un mediu mai prietenos. „Schimbarea a fost brutală. În primele zile ne-am întrebat ce căutăm aici. Apoi am îndrăznit să ne plimbăm pe coridoare și, treptat, ne-am făcut o familie”, a explicat Lise.

Astăzi, sufrageria mea s-a schimbat. La prima vedere, e plină de obiecte incongruente, pe jumătate stricate, care nu se știe cui aparțin. Dacă te uiți mai bine, sunt o colecție de sticle și cutii goale de diverse băuturi. După câteva luni, am învățat să înțeleg acest haos care e mai organizat decât crezi. Am realizat, într-un final, că această cutie enormă de praf proteic pusă pe mobilă și înconjurată de o grămadă de legume e, de fapt, așezată la locul ei. Nici măcar muntele de sticle care amenință să se prăbușească în orice moment nu mă mai surprinde.

În această lume, limitele prostului gust sunt adesea depășite, dar mereu cu voie bună. Momentul culminant pentru Kiki a fost în timpul carantinei: „Era ziua mamei unei colege. O cheamă Margaux și toți o iubim. Pe la ora zece dimineața, după o convorbire pe Skype cu ea, beat rangă, am acceptat să îmi crestez un M pe frunte în onoarea ei. După care am adormit pe canapea. Când m-am trezit, mi-a luat ceva să înțeleg ce mi se întâmplase.” François-Xavier, inginerul, e de acord: „Parcă suntem toți într-un fel de criză adolescentină perpetuă. Eu am început să trăiesc din plin experiența pe la jumătatea pandemiei, când mi-am pierdut jobul și iubita în același timp.”

Proprietarii sunt doi frați gemeni care dețin locul și care preferă să rămână anonimi. La începutul anilor 2000, au hotărât să creeze acest spațiu XXL pentru un grup mare de colegi de apartament. Aveau 25 de ani pe atunci. Inițial, era casa mătușii lor. „Mama noastră trebuia să o moștenească și era împotriva proiectului nostru, așa că am cumpărat partea ei cu ajutorul unei alte moșteniri și din economii.” Scopul principal al acestei aventuri era să îl salveze pe cel de-al treilea frate al lor. „Era bipolar și încercase să se sinucidă. Nu aveam cum să avem grijă de el, pentru că aveam amândoi joburi full-time. Dar ne-am gândit că dacă am avea niște colegi de apartament, l-ar ajuta să se simtă bine și ar avea companie”, mi-a zis unul dintre frați. Până la urmă, fratele lor tot s-a sinucis, la câțiva ani după ce au cumpărat casa, dar vila a continuat să primească oameni și a devenit un job și un stil de viață pentru cei doi frați. Afacerea e foarte profitabilă, la șapte sute de euro chiria pe cameră. „Deși sunt avocat, n-a trebuit să muncesc niciodată”, recunoaște el.

Inițial erau doar șapte camere: „Nu ne-am gândit niciodată că va deveni atât de mare. Ca să putem primi mai mulți oameni, a trebuit să ridicăm acoperișul, am împărțit în două camerele mari. Acum avem un model cvasi-industrial.” Ca să obțină un profit cât mai mare, unele camere, precum cea a lui Lou, nu au ferestre. Dar proprietarii au încercat să o facă drăguță. I-au pus pe pereți un tapet tropical. „Petrec foarte puțin timp în camera mea. Majoritatea timpului stau în bucătărie”, a zis Lou.

Ca viața să fie cât de cât organizată, s-au divizat în trei departamente dispuse pe cele patru etaje ale casei. Fiecare departament are sufragerie și bucătărie proprie și e decorat în alt fel. Unul are tavan cu stucatură, altul are marmură pe podea, altul are oglinzi pe pereți. Departamentul meu e cel mai mare ca număr de locuitori: suntem nouă. Dar culmea, e mai puțin spațios. 

Cei doi frați stau aici de aproape zece ani și au multe amintiri dragi: „Casa asta face minuni pentru unele persoane. A venit aici un tip singuratic care se simțea foarte urât și s-a combinat cu cea mai frumoasă fată din casă. Aici orice e posibil, pentru că întâlnim mulți oameni și ne apropiem foarte repede”, a zis unul dintre frați. Deși regula nescrisă e să nu se creeze rivalități sentimentale, uneori tot mai e încălcată. „La un moment dat, s-a mutat în casă sora unei colege, ca să nu stea singură. Tipa s-a culcat cu câțiva dintre tipi și a creat zâzanie între ei”, își amintește François-Xavier. De când am venit eu, s-au format două cupluri.

Dar „Villa Philosophe” a trecut și prin perioade mai grele: „Am avut două accidente acum câțiva ani, au murit doi colegi. A fost groaznic, dar și frumos, pentru că toți am fost la înmormântare.” În această promiscuitate permanentă, chiar și știrile internaționale afectează profund relațiile dintre colegi. „Imediat după atacurile de la 11 septembrie, am fost contactați de poliție din cauză că aveam un coleg tunisian care intra pe site-uri jihadiste.” 

Într-un final, nu ne leagă nimic. Am intrat în acest mușuroi după un scurt interviu și, practic, singurul criteriu e să-ți placă să fii înconjurat de oameni. Această lipsă de selecție înseamnă că nu avem aceleași valori și că avem puține activități de grup. În afară de câte o cină împreună și sărbători, evident. Ne unește viața de zi cu zi. Evident că te apropii de un coleg dacă mergi cu el la spital după ce s-a tăiat la mână într-o sticlă. „Nu mă văd îmbătrânind aici, e mai mult un loc de tranziție, temporar”, a zis Clarisse, 23 de ani, care stă aici de doi ani.

La fel ca orice loc de trecere, profilele sunt foarte diverse. Printre cei cu care locuiesc, sunt doi studenți la Științe Politice, un astrofizician, câțiva studenți la business, un profesor, o actriță, un artist, niște ingineri, un broker de asigurări. E o diversitate incredibilă. „Trebuie să știi cum să te adaptezi la oamenii cu care locuiești. E mai greu decât atunci când îți alegi colegii în funcție de niște pasiuni comune. E mișto, dar și obositor. Uneori te simți singur chiar dacă ești înconjurat de 22 de colegi”, a continuat Clarisse.

Evident că, uneori, lumile diferite se ciocnesc. „Ne certăm dacă vorbim despre feminism. Eu sunt de dreapta și mulți colegi sunt de stânga, destul de radicali. Așa că e frustrant. Am învățat să-mi adaptez glumele”, a zis Kiki.

Personal, cred că reproducerea unei mini-societăți de persoane cu păreri diferite e cea mai tare chestie la casa asta. Și e ceva ce nu am mai trăit. E mare lucru să te bucuri de personalități diferite în epoca trolilor de internet. „De ziua mea, am dat o petrecere cu tematica Tour de France. Am pictat cercuri roșii pe tricouri, a fost destul de plictisitor, dar a participat toată lumea. Chiar dacă suntem foarte diferiți, ne unim prin momente importante”, a zis Kiki.

Dacă dezbaterile pe tema rasismului la cină sunt uneori frustrante, ne și amintesc că e posibil să ai puncte de vedere diferite cu cineva și apoi să luați o pauză să jucați împreună un joc de băut.

Articolul a apărut inițial în VICE Franța.