Tipul care a răspândit DMT-ul în lume

Mă întâlnesc cu Julian într-o cafenea din Bowral, la o oră și jumătate la sud-vest de Sydney. E un tip înalt, pe la 40 de ani, cu un chicotit zgomotos, care te surprinde când te aștepți mai puțin. Pe lângă astea, pare un tip normal și cuminte. Nici nu ți-ai închipui că Julian Palmer a făcut mai mult decât oricine altcineva să perpetueze consumul de DMT în lume.

DMT, sau N-dimethyltryptamine, a fost la un moment dat numit de către psihologul american Timothy Leary „bomba nucleară a psihedelicelor”. Este un halucinogen de scurtă durată, dar extrem de puternic, care se vinde de obicei sub formă de cristale galbene cu un aspect soios. Odată fumate într-o pipă de sticlă, aceste cristale produc un fum care seamănă la miros cu plastilina arsă, greu de ținut în piept.

La finalul anilor 90, Julian și-a dat seama că asta e un impediment pentru consumatorii noi, așa că a început să infuzeze plante uscate cu DMT, ca să creeze un amestec mai ușor de tolerat. Dacă ai fumat ayahuasca, cunoscută și sub numele de „changa”, lui Julian trebuie să-i mulțumești.

Global Drug Survey a raportat în 2019 că 4,2 la sută dintre respondenți încercaseră o formă de DMT, un drog pe care organizația nici nu-l contoriza până acum cinci ani. Sondajul Național despre Consumul de Droguri și Sănătate din Statele Unite a anunțat în 2018 că între 2008 și 2014 nivel de consum al drogului s-a triplat.

Julian nu e chimist cu patalama. În schimb, spune despre el că la începutul anilor 2000 începuse o cruciadă să distribuie cât mai mult DMT cu putință. M-am întâlnit cu el să văd cum mai exact a făcut asta.

Ne-am petrecut primele ore ale zilei explorând tufișurile într-un 4x4 condus de mama lui Tammy, amica lui Julian. Înghesuit pe bancheta din spate, îl întreb pe Julian cum știe unde să găsească planta Acacia obtusifolia. Cunoscut simplu ca „acacia”, copacul este unul dintre numeroasele plante din lume care produc în mod natural DMT. Cu toate astea, copacii de acacia au mai multe triptamine în scoarță decât majoritatea. 

„Sunt site-uri care îți arată coordonatele GPS pentru plante”, explică Julian, cu telefonul ridicat. Văd pe ecran sute de puncte portocalii care indică locațiile din jurul Sydney.

„Sunt o specie foarte comună. Dacă erau rare, nu aș mai spune oamenilor de ele”, râde el.

Nu greșește, în zece minute am găsit primul nostru petic de plante. Sunt niște tufișuri scunde, cu frunze lungi și plate, și flori galbene deschis, care apar și în emblema noastră națională. E amuzant să te gândești că plante așa respectate duc oamenii în dimensiuni alternative.

Speciile astea abia depășesc mărimea tufișurilor. Avem nevoie de un copac mai voluminos dacă vrem să extragem o cantitate utilă de DMT. Așa că timp de câteva ore smulgem ce găsim în tufișurile care nu au fost afectate de incendii.

„Acacia sunt primele care ard”, explică Julian, înainte să-mi arate că asemenea plantelor australiene, acacia trăiește în simbioză cu focul. „Obtusifolius sunt de fapt unele dintre primele plante care răsar după incendiu. Ca să încolțească sămânța, trebuie să fie tratată cu apă clocotită.”

Când au fost incendiile oribile de vara trecută, jură că unii oameni simțeau miros de DMT în fumul care s-a așternut peste Sydney.

Când în sfârșit găsim un copac îndeajuns de mare pentru scopurile noastre, Julian ține morțis să sublinieze etica din recoltarea de acacia. „Alți oameni omoară copacul. Jupoaie scoarța și moare. Chiar și dacă iei puțin din copacii ăștia, tot îi omoară, sunt foarte sensibili”, spune el.

Cel mai bine este să tai o cracă inferioară, căreia copacul nu-i va duce lipsă, spune el.

„Când recoltez o plantă, o întreb dacă pot să iau puțin material de pe ea”, îmi spune Julian, în timp ce îngenunchează și apucă atent ramura aleasă. „Țin copacul așa și petrec timp cu el.”

„Te refuză vreodată?”, întreb eu.

„Câteodată. Am ieșit ieri și un copac mi-a spus: uite ce e, nu vreau să iei nimic de la mine.”

Ne strângem lucrurile și mergem acasă la Tammy, unde stă Julian. O cabană în mjilocul unui câmp cu oi, într-o zonă rurală conservatoare, nu este ce ai asocia cu producerea de droguri. Poate de aia e și un loc atât de bun.

Julian cântărește creanga și estimează că are „aproximativ patru sute de miligrame de triptamină”, sau „destul pentru câteva fumuri”. După ce a desfăcut frunzele, crenguțele și scoarța, a acoperit totul cu apă și a pus oala pe foc, Julian a adăugat un ingredient care se folosește des la producția de vin. Apoi a  lăsat amestecul să se infuzeze câteva ore.

„În mod normal, dacă încercam să fac o treabă temeinică, aș fi fiert compoziția de două ori, câte trei ore de fiecare dată”, spune el. „Dar va fi bună și asta pentru ce avem de făcut acum”.

În timp ce așteptăm, bem ceai și discutăm despre misiunea lui Julian să distribuie changa peste tot în lume. „Îmi amintesc că a fost mișto în 2006, când am adus changa în Anglia, fiindcă multă lume de acolo știa deja despre ea”.

„Ai cărat-o tu?”

„O, da”, râde el. „Nu-ți deschide nimeni bagajele în drum spre Marea Britanie. Nu o să intru în detalii, dar să știi că am adus niște cantități consistente de câteva ori”.

Îmi enumeră țările unde a adus changa și locurile în care a ajuns drogul: Rusia, India, Maroc, Africa de Vest, Chile, Muntenegru, China. „Am plantat changa în mod deliberat în jurul lumii. A fost ca-n Twelve Monkeys, știi? Să dai drumul la virus în țări diferite”.

Uite iarăși chicotitul ăla.

Julian nu este totuși prima persoană din Australia care să promoveze DMT-ul. Țara asta a avut decenii întregi o scenă underground destul de activă. De fapt, când a venit Julian, multă lume nu prea s-a bucurat de metodele lui.

„Au crezut că sunt de-a dreptul Kamikaze”, exclamă el entuziasmat. „Spuneau chestii ca: Julian o să ne strice treaba tuturor, e un nebun dat dracu. Oamenii nu credeau că lumea era pregătită pentru DMT sau că drogul trebuia expus publicului”.

„N-au fost încântați, dar mi-am făcut o mulțime de fani. Iar misiunea mea a fost să-l fac cunoscut și să-l împart, fiindcă e ceva cu adevărat catalizator și poate trezi oameni.”

Între timp băutura a căpătat o nuanță roșiatică și Julian decide că e momentul să înceapă extracția. S-a întunecat, așa că ne mutăm în casă, iar Julian varsă tot lichidul într-un borcan mare din sticlă. Apoi scoate un borcan alb cu o etichetă pe care scrie „detergent pentru scurgeri” și „otravă” și amestecă cu restul. Băutura devine în scurt timp de la o nuanță ruginie la negru uleios.

Tammy, care a fost de acord să încerce produsul final, nu e foarte încântată să-l vadă pe Julian cum toarnă toate chimicalele. „Nu cred că e sănătos”, spune ea. „Credeam că era naturală.”

„Nu e chiar așa de rea”, o liniștește Julian. „E o extracție acido-bazică obișnuită”.

Tammy se strâmbă de la miros și spune: „Chestia asta o să mă facă să nu mai consum droguri niciodată”.

Julian amestecă bine în borcan. „Deci asta va scoate triptamina”, explică el în timp ce amestecă riguros. Un strat de spumă roșie începe să se formeze deasupra compoziției. „Vezi toate bulele alea? Alea sunt bunătățurile.”

Așteptăm să se așeze stratul și apoi Julian ia pelicula formată cu o pipetă. E greu de imaginat că după o cantitate atât de mare de plante, am rămas cu ceva abia vizibil. Dar Julian râcâie substanța cu un cuțit și iese la iveală o cantitate decentă dintr-o mâzgă roșiatică, nu foarte diferită de seva copacului.

„Îmi pare că are în jur de două sute de miligrame, cam așa”, spune el în timp ce întinde substanța pe o parte a unei farfurii. „Ia miroase puțin”.

Mă aplec, miros cu grijă și mă lovește imediat damful de minge de tenis pe care îl recunosc de la festivaluri. „Ăla e DMT”, exclam eu. Julian râde și adaugă puțină vodcă pe farfurie ca să re-lichifieze substanța, înainte să adauge amestecul lui de floarea pasiunii, mentă, lumânărică și ayahuasca. 

Din nou Încălzește amestecul până se evaporă tot lichidul. Cu grijă, Julian pune jumătate de gram din amestec pe o foiță și rulează un joint.

Tammy, puțin neliniștită, îl aprinde și inhalează. Julian o ghidează și-i spune să inhaleze profund, nu ca la o țigară, ci să-l țină în piept cât de mult poate.

Se liniștește și zâmbește. „Nu este neplăcut. Mă simt foarte ușoară”, spune ea.

„Ești la primul nivel, o să fie doar relaxant”, spune Julian.

„E foarte relaxant”, confirmă ea.

„Ce gust are?”, o întreb eu.

„Mentolat, amărui și a combustibil de rachete, cam ca mobila arsă”, spune Julian.

Tammy dă din cap aprobator. Mirosul de minge de tenis cuprinde camera.

În timp ce împachetez îl întreb pe Julian cum vede următorul pas din misiune. Deși îmi spune că următoarele luni sunt pline de retrageri și experiențe psihedelice, zice că vrea să treacă la alte chestii.

„Changa e bebelușul meu care acum a ajuns adolescent și nu apuc să-l văd foarte des. Are o viața a lui, mă simt detașat de tot fenomenul”, explică el. „Vreo patru-cinci ani am călătorit și l-am împărtășit, deschizând uși în diverse locuri. Obisnuișnuiam să zic că fac muncă misionară. Purtam tricouri albe, pantaloni negri și țineam în mână o biblie, dar era Archaic Revival de Terence McKenna. Nu atrăgeam deloc atenția în acele haine”.

„Pai și ce vei face în loc de asta?”, îl întreb.

„Vreau să fac filme erotice”, îmi spune el și observ că nu glumește. „Mai vreau să încep să fac Tabernanthe manii (extract de iboga) și să învăț mai multe despre alte plante și ierburi africane… doar lucruri care mă interesează.”

E greu să nu te gândești că orice va face probabil că va avea un impact semnificativ asupra lumii. Are drumul deja pavat, dacă vrea să facă ceva mai măreț decât experiențele transformatoare oferite de bebelușul lui miilor de oameni din jurul lumii.