Sunt student la medicină, iar oamenii mă judecă pentru culoarea pielii

Medicii care au origini biculturale sunt obișnuiți să primească note mai mici decât colegii lor în timpul studenției sau să fie respinși de pacienți care nu vor să-i atingă din cauza culorii pielii.

Aceste experiențe nu sunt incidente rare. Cercetările arată că unul din cinci angajați din domeniul medicinei e discriminat de pacienți la locul de muncă. De exemplu, Saskia Duijs a descoperit în cercetările ei că angajații imigranți care se ocupă de bătrâni s-au confruntat cu situații rasiste. Pentru 21 dintre cele 35 de persoane intervievate de Duijs, rasismul a fost cel mai important motiv pentru care au renunțat la jobul în organizații medicale și au decis să lucreze pe cont propriu. Descoperirea ei e susținută și de alte studii calitative, în cadrul cărora lucrătorii medicali intervievați s-au confruntat cu discriminarea, rasismul și prejudecățile oamenilor.

Iar asta se întâmplă inclusiv în sistemul Erasmus, în care studenții imigranți iau note mai mici în timpul internshipurilor decât colegii lor, conform cercetărilor lui Chantal van Andel, lider al programului de diversitate și incluziune în educația medicală. Nu ajută nici faptul că studenții imigranți, cum ar fi cei marocani, turci, surinamezi sau din Caraibe, sunt slab reprezentați, conform cercetărilor efectuate de Lianne Mulder, studentă la Amsterdam UMC.

Conform cercetătorilor, ar trebui ca studenții imigranți să aibă mai multe oportunități în timpul procesului de selecție. Pentru că diversitatea e necesară: cu cât există mai multă diversitate în sistemul medical, cu atât vor exista mai multe cercetări despre bolile care afectează grupurile minoritare și se va îmbunătăți comunicarea culturală între doctori și pacienți, scriu cercetătorii de la Amsterdam UMC, Universitatea din Utrecht și UMCG.

Un sistem medical divers crește accesibilitatea serviciilor medicale. Asta a reieșit și din conversația pe care am avut-o cu asistentul Mohamed Badaou (24 de ani). Mi-a povestit de o situație cu un pacient din spital. „Bărbatul vorbea doar dialectul Tamazight. Refuza să-și ia pastilele. Doctorii nu îl puteau obliga, așa că au vrut să renunțe, dar eu nu am vrut să mă opresc acolo. L-am întrebat dacă vrea să îi vorbesc în Tamazight, a zis Mohamed, care e și el marocan. Bărbatul mi-a zis că religia lui islamică îi cerea să accepte că e bolnav și să nu facă nimic să schimbe asta. „Dacă voi muri, așa e voia lui Allah. Am luat Coranul și i-am explicat prin tradiții și versete că religia noastră ne permite să acceptăm ajutor medical și că e chiar obligatoriu să avem grijă de corpul nostru”, a zis Mohamed.

În urma acestei conversații, pacientul a început să ia tratamentul prescris. E foarte posibil ca bărbatul să fie în viață azi doar datorită lui Mohamed. „Medicii nu au cunoștințe despre anumite culturi sau religii, iar acestea sunt informații pe care nu le pot afla dintr-un training de o oră despre diversitate. În plus, e mai ușor să construiești o relație de încredere cu oameni din același mediu cultural ca tine”, a zis Mohamed.

Admiterea mai multor studenți imigranți e un prim pas pentru îmbunătățirea sistemului medical, atât pentru pacienți, cât și pentru medici. Dar ca sistemul să devină mai divers, toată lumea trebuie să se simtă binevenită și tratată la fel. Și, din păcate, încă nu am ajuns acolo, conform conversațiilor pe care le-am avut cu foștii studenți.

Conform lui Van Andel, sistemul educațional medical e foarte subiectiv. „Diferențele între studenți sunt foarte clare și studenții minoritari se simt mai puțin în siguranță și mai puțin confortabil decât cei majoritari.”

Am vorbit cu Yara (24 de ani), o studentă la medicină care a observat că studenții imigranți primesc note mai mici pentru același efort. „M-a durut să văd că studenții albi, de sex masculin, cu părinți bogați, aveau note mai mari decât mine, deși nu dădeau pe la cursuri.”

Angila Sultani (25 de ani) a trecut prin experiențe similare în timpul masterului. „Am observat că supervizoarea mea îi ajuta mereu pe colegii mei albi, dar pe mine refuza să mă ajute. Mai ales în al doilea an de internship. Am avut impresia că nu suporta ideea ca o persoană de culoare să aibă mai multe studii decât ea.”

„Mi s-a părut că voia să îmi facă viața grea intenționat”, a zis Angila. „Mă repezea dacă îi puneam întrebări, nu-mi verifica temele. Iar pe alții îi încuraja să îi pună întrebări. Bineînțeles, nu pot dovedi că se purta așa din cauza originilor mele, dar nu știu ce alt motiv ar fi putut avea. Uneori făcea comentarii urâte, cum ar fi: Cred că la tine acasă gătiți mâncare din aia de pute-n toată casa, nu? Sau Cum de ai o mașină așa frumoasă? Părinții tăi sunt sigur asistați social.”

Yara a zis că e foarte greu să dovedești că e vorba de discriminare sau rasism. Uneori e vorba de comentarii subtile, care rănesc profund și te fac să te simți exclus. De exemplu, Ibti (21 de ani) mi-a zis că a auzit tot felul de comentarii cum că hijabul ei ar fi opresiv.

Angila a primit un comentariu și de la o pacientă. În timpul unui internship într-un azil, a vizitat o femeie de optzeci de ani care stătea la o fermă. „Aceasta m-a întrebat ce origini am. M-am născut și am crescut în Țările de Jos, așa că i-am răspuns cu mândrie că sunt olandeză. A tăcut, după care a izbucnit în râs și mi-a zis că un pașaport nu mă face olandeză. N-am uitat niciodată comentariul respectiv.”

O altă persoană din sectorul medical, care vrea să rămână anonimă, mi-a povestit despre un lector din sistemul medical care i-a zis că e foarte importantă diversitatea printre studenți, pentru că avea în sală prea multe fete cu părul blond. „A adăugat că uneori vede câte o fată musulmană, dar mereu se întreabă dacă a intrat pe merit sau a fost introdusă de comitet doar ca să atingă norma de diversitate. Deci chiar dacă intenția lui era bună, comentariul lui le scade studenților imigranți încrederea că sunt admiși pe meritul lor.”

Deși multe comentarii vin de la supervizori și pacienți, există și colegi care jignesc sau discriminează studenții cu un background cultural diferit. Un raport efectuat de DeMedicinestudent arată că specialiștii medicali sunt cei care fac cel mai des remarci rasiste sau discriminează.

„În perioada pandemiei, unii doctori făceau tot felul de comentarii, cum ar fi că asiaticii sunt de vină pentru Covid”, a zis Yara. „Când îi auzi cum vorbesc despre pacienții sau doctorii asiatici, începi să înțelegi de ce ai note mai mici decât restul studenților.”

Într-un astfel de mediu e dificil să discuți despre discriminare sau rasism. Un student care a vrut să rămână anonim ne-a zis că doctorii sau supervizorii nu apreciau niciodată ajutorul lui, dar îi lăudau pe colegii lui. „Trebuia să mă abțin și să țin gura închisă, chiar dacă vedeam treaba asta. Nu poți vorbi liber despre asta, pentru că îți va afecta notele și mai rău.”

Ferayed (30 de ani), care are origini surinameze, a lucrat într-un spital și a auzit cum vorbeau asistentele despre un pacient care spunea că vrea o mască de oxigen în locul unui dispozitiv pe care trebuia să-l țină el. „Au zis că e din Curaçao, așa că mai degrabă e leneș decât obosit. Că nu voia să își țină singur dispozitivul de lene. Nu mi-a venit să cred.”

Ferayed a hotărât să nu spună nimic. „Singurul lucru mai nasol decât rasismul e să acuzi pe cineva de rasism. Nu am vrut să le stric distracția. Dar la finalul zilei, am avut o discuție cu colega care făcuse comentariul respectiv. Ea mi-a răspuns că pacientul făcea tot felul de comentarii nepotrivite, pentru că așa e cultura din care provine. Chestia asta m-a frustrat și mai tare. Nu și-a cerut scuze. M-am întrebat ce vorbesc ea și colegii ceilalți despre surinamezi când eu nu sunt de față.”

Deși poveștile pe care le-am auzit arată că multe lucruri sunt în neregulă cu sistemul medical, Van Andel a zis că diversitatea și incluziunea sunt un subiect mai important decât în trecut și că există mai multe inițiative pentru dezvoltarea mediului de lucru medical. De exemplu, au ajuns în funcții importante și studenții minoritari, care iau decizii spre folosul comunităților din care fac parte.

Experta a mai zis că există workshop-uri și prezentări care promovează informarea medicilor pe subiectul diversității și a incluziunii.

„M-a fost foarte greu să spun cuiva că mă simt rău pentru că sunt tratată diferit și am ținut totul în mine până am ajuns în burnout. Supervizorul meu mi-a arătat compasiune când am vorbit cu el, dar nici nu a luat măsuri”, a zis Angila.

Într-un final, a renunțat la internship, la sfatul unei consiliere, și a început să meargă la psihoterapie. „Asta m-a făcut de zece ori mai puternică. Tot respectul consilierei care a fost alături de mine.”

Acum, Angila e foarte activă pe rețelele sociale, unde discută despre tabuurile din sistemul medical, ca să le arate altora că nu e normal să fie tratați diferit, că nu sunt singuri și că pot face ceva în această privință.

„Mai sunt multe de schimbat în sistemul de sănătate. De exemplu, studenții ar trebui să beneficieze de psihoterapie mult mai ușor decât se întâmplă în momentul de față, când trebuie să aștepți săptămâni în șir ca să fii programat. Ar trebui să fii primit oricând la o discuție, cu brațele deschise. Trebuie să scăpăm de rușinea de a vorbi despre lucrurile astea, e foarte sănătos să semnalăm când suntem tratați incorect”, a zis ea.