Ultimul clip La Familia îți arată că ipocrizia s-a născut în România

Salut, au scos Puya și Sișu o piesă nouă și acum nimic nu mai e ca înainte. De când circulă clipul ăsta, care a adunat peste 240 de mii de vizualizări în 48 de ore, România toată parcă s-a împărțit în două. 

Jumătate de țară are pielea de găină și cere ca manifestul La Familia să devină un soi de marș al rezistenței naționaliste în fața asaltului globalist. Cealaltă jumătate critică tenta profund anti europeană a versurilor și îi arată cu degetul pe băiețașii patrioți îmbrăcați în țoale străine, care vor să audă doar limba română în țara lor, în timp ce atrag atenția în mesajul de la început că „melodia e statement, nu entertainment și nici în concordanță cu trending-ul”.

Ca băiat care a crescut cu rimele La Familia și țipa supărat „dușmanii mor, că ne descurcăm mai bine” la începutul anilor 2000, ofticat după un șapte în teză la matematică, iar mai apoi repeta întruna bucata cu „dacă aveam 15 mii de euro și dacă n-aveam” (nu, niciodată n-aveam), trebuie să remarc schimbarea temelor de interes ale trupei.

Spre deosebire de Paraziții, care cântă și la 40+ despre iarbă, alcool ieftin, gabori nesuferiți și deliruri misogine, Puya și Sișu au reușit să se reinventeze. În căutarea gloriei de altădată, au dat brigada de stradă și critica dură la adresa băieților din cartier care apelează la avocați pe un subiect popular la un anumit tip de public, mai ales în contextul actual: ultra naționalismul de scara blocului.

Din punct de vedere muzical, nu prea e nimic nou aici. Sișu are în continuare probleme să dea corect pe beat, la fel ca-n anii ‘90. Dar e salvat parțial de colegul Puya, cu aceeași voce de licean revoltat, care a fugit de acasă și acum e mândru că tovarășii cu care stă vând telefoane. Poate doar ritmul, care te duce cu gândul la muzica pop, să fie altfel decât la sfârșitul mileniului trecut.

Versurile, în schimb, sunt ca o omletă cu de toate, în care arunci ce-ai mai găsit prin frigiderul produs la tine-n țară. Puya, susținător declarat al familiei tradiționale și vajnic luptător cu corectitudinea politică, s-a unit în simțiri cu tovarășul Sișu, pocăit după greșelile din tinerețe și cam supărat pe lumea modernă.

A ieșit așa: Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, copii deprimați și lipsiți de încredere din cauza străinilor care ne colonizează și nu ne mai lasă să fim creștini ortodocși în casele noastre, puțină homofobie, familie tradițională, conspirații, sete de pământ ca-n romanul Ion, plăcuțe suedeze pentru Iohannis și Cîțu. Sper că n-am sărit ceva. Ah, și asta cu „la mine în țară vreau să aud numai română”, un fel de „pentru limba româna, apăsați tasta 1”. O ditamai nuca-n perete, dacă te gândești că melodiile cu care Puya a făcut bani de chips-uri conțin versuri precum „Is this the life” sau „I really wanna say”. 

Stângăciile din versuri sunt dublate de cele din clip. Clip care începe cu ceva prea puțin credibil, între noi fie vorba: Puya la școală. Puya, școală, pick one sau alege una, ca să fim în trend. Puya, același care pe vremuri decreta că „școala multă creează neadaptați”. În fine.

Mai departe, în timp ce răsună îndemne la mândrie națională și un remember al pământului plătit cu sânge, avem doi băieți îmbrăcați în haine originale, de afară, la modul „când ai fotbal la 14 și la 17 trebuie să tragi un videoclip”. Plus o domnișoară care cântă cu patos despre patrie, dar pare să fi uitat să-și scoată cartela de acces în corporație înainte de filmare (vezi la 1:25). Ori asta, ori n-a catadicsit fata să-și dea jos eticheta de pe parpalacul recent cumpărat.

Pe deasupra, în clipul care se vrea imn patriotic „scapă” câteva mașini made in Germania, Coreea de Sud și Japonia. Și ceva magazine ale unor branduri străine din buricul Bucureștiului. Poate tocmai asta-i ironia, habar n-am, dar eu aș fi văzut cu totul altfel producția asta. 

În contextul în care suntem aici de milenii și chiar ținem la diacriticile noastre, mi-ar fi plăcut să-i văd pe Puya și Sișu cum joacă oină, îmbrăcați în haine achiziționate de la Apaca și încălțați cu adidași din piele întoarsă de la Antilopa. După care execută un grătar regulamentar în spatele blocului și apoi se urcă într-un Logan cu mulți cai putere ca să facă liniuțe pe șoselele construite de români. Ăsta chiar era un statement, you know?!

Dar măcar băieții sunt sinceri în ceea ce fac. Nu mă îndoiesc că Puya și Sișu chiar cred ce cântă în piesa asta. Unii îi acuză că exploatează comercial un subiect care-i tot mai la modă, în tentativa de a renaște muzical. Eu sunt convins că naționalismul lor nu-i de fațadă. Ba e chiar sută la sută de înțeles.

Profesional, în România au ajuns mai sus decât ar fi putut s-o facă în orice alt loc din lume. Ambii sunt genul de tipi care într-o altă țară europeană nu s-ar fi descurcat prea grozav. Probabil c-ar fi împărțit o chirie amară cu alți câțiva conaționali și-ar fi dus-o, cinstit, de pe-o zi pe alta. Poate și-ar fi luat de la gură să strângă bani și să vină după câțiva ani acasă cu Merțanu’, cine știe.  

Dar în țara lor trăiesc bine din muzică. Lumea îi ascultă, îi oprește pe stradă să-i salute. S-au descurcat de minune aici și-au lăsat în spate vremurile alea întunecate în care garsonierele jegoase le-ntorceau stomacul pe dos și le venea să-și ia lumea în cap.

Și oricât ar visa unii ca La Familia să fie marginalizată și nebăgată în seamă în 2021, adevărul e că piesa asta îi relansează în circuit pe Sișu și Puya. Mesajul cu Europa care ne vrea sclavi, deși noi suntem un popor ales, face valuri printre românii convinși că Occidentul Malefic și Decadent îi ține blocați în sărăcie. Textele astea au mers și vor mai merge în România. Că nu degeaba avem AUR în Parlament.

Că așa e juma’ de țară, vorba lui DOC.