Film

Lumea mai puțin știută a oamenilor care curăță case de cadavrele celor pe care toți i-au uitat

Bătrânii își deschid geamurile pentru ca ceilalți să știe că n-au murit.
15.9.21
oamenii care curata dupa cadavre, moarte, singuratate
Captură din KODOKUSHI

Moartea e o certitudine a vieții de care nu poți fugi, dar pe care tinzi să o ignori fiindcă te sperie. Până în 2050, România va trece printr-un declin major al populației tinere, ceea ce înseamnă că vom avea din ce în ce mai multe persoane vârstnice de care să ne îngrijim. În 36 dintre județele țării sunt mai mulți seniori decât tineri. Asta se poate traduce în diferite aspecte economice, dar din punct de vedere social adesea indică un lucru care e în creștere și la nivel mondial: singurătatea.

Un regizor turc s-a dus tocmai până în Japonia să exploreze extrema izolării sociale: Kodokushi – oameni care mor singuri și cadavrele le rămân nedescoperite o perioadă lungă de timp. Fenomenul a fost observat în anii ‘80 și s-a extins cu repeziciune la nivelul întregii țări. Mii de oameni mor singuri în casele lor și sunt descoperiți abia după săptămâni de descompunere. Povestea a ajuns în România prin filmul Kodokushi al lui Ensar Altay. 

Conform lui Ensar, moartea singuratică e o problemă socială a orașelor mari. „Un motiv pentru care se întâmplă asta e că japonezii preferă să fie singuri, nu vor să deranjeze sau să fie o povară pentru nimeni”, a explicat acesta pentru VICE. 

Regizorul a fost prezent la Astra Film Festival, unde am și avut ocazia să discut cu el despre singurătate și moarte și ce a învățat în lunile în care a filmat cadavre și viețile unor oameni singuri. Până la cei 41 de ani ai săi, Ensar a locuit prin vreo zece țări, printre care și Marea Britanie unde a terminat facultatea de film, iar apoi a lucrat în televiziune ca producător și regizor. Documentarul de acum îl poți vedea până pe 19 septembrie online aici.

VICE: Cum ai început să te gândești la moarte? Ce te-a făcut să urmărești acest subiect?
Ensar Altay:
Moartea e ca o gaură neagră în viețile noastre și cu fiecare zi care trece ea continuă să crească, devine mai mare și mai vizibilă și noi trebuie să facem ceva înainte să ne tragă pe toți în interiorul ei. Subiectul ăsta e tot timpul parte din viața noastră, nu-l putem ignora și nici nu putem fugi de el.

În Istanbul, de exemplu, locurile în care trăiesc oamenii sunt amestecate cu cimitirele, așa că m-am întrebat de ce vârstnicii noștri au amestecat locuințele celor vii cu cele ale morților. Apoi mi-am dat seama că în viața modernă încercăm să evităm asta, împingem cimitirele departe de oraș, departe de cei vii. Asta înseamnă că nu vrem să ne gândim la moarte, nu vrem să trăim cu moartea și din punctul meu de vedere asta e o mare greșeală. Cu toții vom muri într-o zi și trebuie să înfruntăm situația asta.

Publicitate

M-am întrebat care sunt cauzele acestor morți singure și după câteva luni de cercetare și teren în Japonia am ajuns să cred că stilul de viață din prezent e motivul pentru care ajungem să murim singuri. Am impresia că peste 15-20 de ani aceasta ar putea deveni o problemă socială și la mine-n țară sau în Europa.

Care sunt diferențele dintre modul în care erai tu obișnuit să percepi moartea și perspectiva japoneză?
Toate societățile vor să se dezvolte, dar pe drum pare că pierdem niște lucruri importante, cum ar fi respectul față de vârstnici sau păstrarea legăturilor cu familia. Poți spune cu ușurință că ești tânăr și liber, dar ce se va întâmpla mai târziu? Dacă ne concentrăm doar pe confortul individual vom pierde probabil niște lucruri importante din viața noastră.

Japonezii au avut un boom economic prin anii ‘80, când toată lumea se concentra pe a face bani. Pentru că toți trăgeau pentru sine și erau okay din punct de vedere financiar, n-au avut nevoie de ajutorul celorlalți, iar cu timpul au ajuns să locuiască singuri și să moară singuri. Sigur, nu este singurul motiv, dar e unul destul de important.

Chiar le respect societatea, dar nu vreau să vorbesc doar despre ei. Cred că noi, ca umanitate, ar trebui să decidem ce e important în viețile noastre, pentru viitorul nostru și nu vorbesc doar despre cel personal. Ar trebui să ne ghidăm prin valori, să prețuim relațiile și să ne respectăm reciproc, de la natură, la oameni. 

Să conștientizăm că nu trăim singuri și că, de fapt, noi ca oameni nu putem trăi singuri.

Publicitate

Cât timp ai petrecut în Japonia?
Într-un singur an am fost de șase ori. Înainte de filmare m-am ocupat de documentare și mi-am căutat personajele. M-am dus la companiile de curățare, m-am întâlnit cu peste 50 de persoane, și am petrecut două săptămâni la Muramasu acasă.

Oamenii ăștia nu sunt actori și trebuie să se obișnuiască cu prezența noastră, să uite că suntem acolo, așa că uneori lăsam camera pornită și, pur și simplu, beam cafea. După vreo trei luni cu noi au început să se comporte natural. Am scris un scenariu doar cât să conectez scenele între ele și să creez un fir roșu, apoi doar i-am urmărit în viața de zi cu zi.

film astra .jpeg

Imagine din Kodokushi. Foto via Astra Film Festival

Muramasu e unul din personajele documentarului și este, totodată, o persoană în vârstă. Cum trăiește el frica morții singuratice?
Pentru el nu e demnă sau potrivită vieții umane. Nu vrea să moară singur și tocmai de aceea încearcă să vorbească cu ceilalți oameni în vârstă, deși n-are cele mai bune abilități sociale. Realitatea e însă că nimeni nu vrea să moară singur și nimeni nu merită asta. Chiar dacă guvernul nu face multe în direcția asta, vârstnicii încearcă să se susțină între ei.

În cartierele mai vechi, bătrânii se îngrijesc unii de ceilalți. Își verifică unii altora căsuțele poștale să vadă dacă s-au adunat plicuri sau ziare, se uită pe la ferestre să vadă cine are geamul închis. Unul dintre modurile lor de a-și spune că sunt în viață e să deschidă zilnic geamul sau să-și tragă draperiile.

Publicitate

Noi mergeam zilnic pe la casa lui Muramasu și ne zicea „să știți că dacă nu mi-am deschis geamul probabil am murit”. Te atinge chestia asta.

Toată lumea e cu ochii pe geamuri, pentru că înseamnă „sunt în viață”. Tocmai de-asta există și fundații care verifică în fiecare zi diferite zone ale cartierelor de vârstnici să vadă cine e bine, cine e bolnav etc. Dar sunt și orașe unde nu are cine să verifice. Ăsta e celălalt lucru pe care vreau să-l subliniez în film – viața modernă ne-a îndepărtat de vecini și cartier.

Comunicarea e cel mai important element pentru ei. Familiilor lor nu le pasă și tocmai de asta se îngrijesc unii de ceilalți. Unii dintre ei preferă să mănânce prânzul împreună, dar odată cu pandemia și asta s-a schimbat, au început să se vadă mai rar. 

Cum a fost pentru tine să fii pe teren acolo și să observi morțile singuratice atât de aproape?
Sunt o persoană sensibilă, așa că n-am putut trece cu ușurință peste faptul că am văzut cadavre, dar mi-am spus întotdeauna că trebuie să mă concentrez pe poveste. Am filmat cinci intervenții de curățare. Era groaznic: muște, descompunere, gândaci peste tot – nicio demnitate. Nu pot să explic ce am simțit, dar am plâns. 

Când am cunoscut fiul unuia dintre morți, acesta era zâmbitor și politicos, ceea ce m-a enervat. Nu-mi pot imagina cum aș fi putut zâmbi dacă tocmai mi-ar fi murit tatăl. Nu a fost ușor să trec peste ce am văzut și ce am trăit acolo, dar mă bucur că până la urmă am reușit să facem filmul. Dacă și o singură persoană care vede filmul ajunge să-și sune părinții mai des, atunci sunt fericit. 

E și cazul meu. Înainte o sunam o dată pe săptămână, dar acum o sun în fiecare dimineață. Dacă nu reușesc eu, mă sună ea să verifice ce s-a întâmplat. Povestea asta m-a învățat să-mi țin familia aproape.