Lucrurile care m-au marcat ca bucătar pentru regina Angliei și Casa Albă

Probabil că nu știi – nici eu nu știam până acum câteva săptămâni – dar atunci când se organizează cine importante de stat sau ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice, de gătit se ocupă o asociație specială de bucătari. Se numește Euro Toques și a pornit de la o idee a lui Paul Bocuse, iar în fruntea acestei asociații prestigioase este Enrico Derflingher, care ar putea foarte bine să-și scrie în CV „Bucătarul Marilor Puteri ale Lumii”.

Timp de mai mulți ani, Derflingher a gătit pentru Regina Elisabeta a Angliei și pentru fostul președinte american George W. Bush senior. Recunosc că nu mai auzisem de Enrico înainte. Maică-mea, care e mare fană a monarhiei engleze, mi-a sugerat să îi iau un interviu.

Născut în 1962, Enrico a început să gătească pentru personalități puternice în 1987, la vârsta de 26 de ani, după ce a ajuns, peste noapte, la Palatul Buckingham.

„După hotel, am început să lucrez pentru hoteluri de cinci stele și restaurante de trei stele”, mi-a zis Enrico la telefon. „Într-o zi, am citit un anunț al ambasadei italiene din Londra în Corriere della Sera. Era pentru un job de bucătar. După mai multe examene și teste, m-au sunat și mi-au zis că am câștigat competiția. Am ajuns în Londra și mi-au zis că în ziua următoare voi începe să lucrez ca bucătar al Casei Regale. Până atunci nu-mi spuseseră asta.” Pe scurt, Enrico a învățat, în 24 de ore, cum să se poarte cu familia regală, iar în ziua următoare, a venit o mașină și să-l ducă la palatul Buckingham, la noul lui job.

Sarcina lui Enrico Derflingher ca bucătar al casei regale engleze era să supravegheze opt bucătării oficiale, să respecte niște reguli care nouă ni se par absurde și să îndeplinească tot felul de mofturi. „Trebuia să pregătim meniuri nu doar pentru evenimente, ci pentru fiecare zi a săptămânii. În fiecare dimineață de luni făceam meniul, care era accesibil tuturor, împreună cu prințesa Diana, pentru că locuiam în Palatul Kensington, casa ei și a prințului Charles.”

Pe atunci, toate ingredientele proveneau de la ei: „În special prințul Charles, mare iubitor de horticultură, era foarte atent la ce se servea la masă. Untul provenea de la vacile lor, carnea de la animale vânate de el și legumele din grădina lor.”

Când te gândești la o regină, îți imaginezi tot felul de mofturi, gen „Vreau pizza acum, chiar dacă e zece dimineața”. Dar se pare că lucrurile nu stau deloc așa. Viața gastronomică la palat are un program foarte strict. Pe lângă asta, mai sunt evenimente care îl duc pe Enrico peste tot în lume (chiar și într-un far), fără să-l anunțe cu mult timp înainte.

„La prânz mâncăm ceva rapid, apoi e ceaiul de la ora 5, apoi aperitivul și, la opt fără un minut, regina se așază la masă. Regula e că, atunci când regina se ridică de la masă, toată lumea trebuie să se ridice. Cina se încheie atunci când regina termină de mâncat. Dacă regina nu mai are chef să stea jos, trebuie să iei ultima îmbucătură și gata, cina se încheie în momentul acela.”

Toate acestea, evident, însoțite de câte un păhărel, pentru că se știe că regina are o pasiune pentru alcool. Majestatea Sa apreciază întotdeauna un pahar de whiskey. „În special de la Lagavulin, care e una dintre distileriile cu sigiliu regal: au sticle speciale pentru casa regală.” Regina Elisabeta mai iubește și ginul. „Cât despre prinții Harry și William, cel mai des voiau pizza, hamburgeri și spaghete cu chiftele.”

Evident că meniul stabilit era mereu deturnat de câte un moft: căpșuni în ianuarie, înghețată de rubarbă și, pentru cei mici, fântâni arteziene cu ciocolată. Dacă vorbim despre gusturi personale, prințul Charles adora pastele, mai ales ravioli și lasagna. Prințesa Diana era fană spaghete, iar regina prefera friptură de miel sau vită însoțită de salată. Când ai jobul ăsta, nu poți vorbi cu niciun membrul al familiei regale dacă nu ți se adresează ei întâi. La un moment dat, regina l-a chemat în sala de mese ca să-i complimenteze risotto-ul în fața musafirilor. „M-a întrebat ce vreau în dar drept răsplată. Am cerut oala de alamă cu sigiliul reginei Victoria.”

Dar Enrico n-a hrănit doar casa regală a Marii Britanii, ci o grămadă de oameni puternici. A gătit pentru mai multe cine de stat în Italia și diverse ambasade și a fost și bucătarul președintelui american George W. Bush senior. „Odată, am gătit la un eveniment în Londra la care au participat președintele Bush, Ronald Reagan și Gorbaciov. După asta, președintele Bush a vrut neapărat să fiu bucătarul lui și m-am dus la Casa Albă.”

„La Casa Albă a fost cu totul altfel: formalitatea casei regale a fost înlocuită de un președinte care făcea grătare texane în grădină pentru 50 de persoane și era obsedat de securitate: de exemplu, dacă trebuia să meargă la baie, scria asta pe un bilet pe care i-l dădea șefului securității, care verifica dacă totul era în regulă la baie.”

Enrico a continuat: „Evident că atunci când ești într-o poziție de putere, simți că faci parte din poveste. De exemplu, în momentul în care a trebuit să gătesc ceva pe loc pentru președinte și secretara lui, pentru că Bush trebuia să hotărască asupra atacului din Golf. Imaginează-ți-l pe Bush cum se îndoapă cu sandvișuri în timp ce hotărăște dacă ar trebui sau nu să înceapă încă un război tâmpit.”

După ce s-a ocupat de bucătăriile celor mai puternici oameni, Enrico și-a deschis hotelul Eden din Roma, unde a lucrat timp de nouă ani. Unul dintre primii clienți a fost Margaret Thatcher, urmată de George W. Bush Senior. După Roma, a urmat hotelul Palace din St. Moritz și restaurantul Armani din Ginza Tower, Tokyo.

Cum spuneam, cred că ar fi de ajuns ca tipul să-și treacă în CV „Bucătarul Marilor Puteri ale Lumii”.

Articolul a apărut inițial în VICE Italia.