Comentariile românilor despre Eurovision îți arată că unii caută cu orice preț circ și scandal

România a ajuns să aleagă o piesă pe care s-o trimită la, pardon de expresie, Eurovision. Nu mă înțelege greșit, a fost o vreme acum 20j de ani când mă uitam și eu la concursul ăsta și voiam ca ai noștri să ajungă cât mai sus. Ce să mai zic de marile nebunii cu „Let me try” și „Tornero” din 2005 și 2006 care-au ajuns pe locul trei, respectiv patru – părea că România a învățat cât de cât cum se face treaba asta. 

Mai bine de 15 ani mai târziu, România abia s-a mai apropiat de top 10 la nivelul concursului mare, dar dezbaterile interne au fost intense de fiecare dată. La un moment dat mi-am dat seama că Eurovision n-a fost niciodată un super concurs care să premieze muzica, așa cum naiv credeam eu în copilărie, ci o învârteală ca fiecare țară să aibă un moment în care să se simtă bine că se întrece cu alte țări și că la final cineva câștigă. Fiecare face bani pe parcurs, de la trupele care ajung pe lista scurtă până la țara ai cărei oameni câștigă.

În 2022, E-AN-NA a avut toate șansele de-a fi acest golf al relaxării – publicul a adorat momentul, dar nu și juriul. În fine, pe 5 martie, TVR a difuzat competiția și s-a stabilit și cine merge mai departe: WRS cu piesa „Llamame”.

Recunosc că cel mai mult m-am chinuit cu numele. Ce dracului e wrs și cum pronunț așa ceva? Am aflat însă că pe cântăreț îl cheamă Andrei Ionuț Ursu și așa s-a decis să ia numele de scenă WRS care, de fapt, e pronunțat „urs”. Așa gimnastică de litere n-am mai văzut din adolescență când îmi setam nickname-uri de Yahoo Messenger. Dar dacă omul așa vrea, așa să fie.

Cum n-am urmărit finala românească a Eurovision, un fel de preselecție glorificată ca să trimită și România ceva la Torino și să aibă și TVR un rost, m-am dus direct la comentariile celor care au urmărit-o, cum altfel? cu sufletul la gură. Și de-acolo m-am întors cu aur, amice, ca să vezi că, la fel ca mine, nici cei care s-au uitat la emisiune n-au înțeles mare lucru, dar au profitat de moment ca să țipe pe internet că așa și pe dincolo.

Chiar nu vreau să critic, pardon de expresie, Eurovision, că e un concurs care poate fi o rampă excelentă de lansare pentru mulți cântăreți. Iar pentru românii de-acasă e o ocazie numai bună să facă niște matematică de-aia bună, cum se făcea pe vremuri, adică în clasa a doua.

Dacă tot am zis de matematică, uite și ora de limba română. Eu, în copilărie, îmi permiteam să fiu naiv și să cred că la Eurovision mergi doar dacă ai o piesă-n engleză. Mulți români au rămas la același nivel. Realitatea e că mergi în ce limbă vrei tu, e fix o alegere. De-aia au câștigat, în ultimii 20 de ani, și piese în alte limbi, nu doar engleză. Ca să nu mai zic că uite îndemn la democrație: lăsați România să decidă total. 

Desigur că până și la Eurovision sunt interese mari la mijloc. Dacă TVR și juriul selecției naționale s-ar fi luat în serios, trimiteam și noi ceva mai de doamne ajută. Dar apoi tot pe noi, pe popor, pe TVR pica beleaua: să organizeze România show-ul ăsta. Așa ceva chiar ar fi fost aiurea.

Comentariile celor care nu urmăresc, dar sunt geană pe tot ce se întâmplă sunt aur curat.

Ar putea fi lejer comentariul meu favorit ăsta cu limba română. Și mă bucur că e dată exemplu Luminița Anghel care, în 2005, a pus România pe locul trei. Dar nu în română, ci în engleză, cu piesa „Let Me Try”. Cealaltă Anghel, adică Monica, a participat la Eurovision în 1994 cu piesa „Rugă pentru pacea lumii”. Da, e în română, dar a mers atât de bine, încât aceeași Monica Anghel a venit în 2002 cu piesa „Tell me why” cântată împreună cu Marcel Pavel – și, da, momentul ăla a fost memorabil. Dar tot pe engleză. 

Ce mă bucură însă e că sunt oameni care au găsit și ceva de ascultat odată cu Eurovision. De exemplu, comentariul de mai jos laudativ la adresa Dorei. Habar n-am dacă-i va pune piesele pe repeat, dar pare trup și suflet acum.

A fost o ocazie bună să aflu că la Eurovision e și despre voce, nu doar despre funduleț. Și că o să ne facem de râsul curcilor, spre deosebire de toți ceilalți ani când ne-am făcut doar de râsul oamenilor. 

Să se ia, domn’e, toate literele la verificat! Recunosc, ăsta e comentariu meu favorit cu litera „w” care nu există în alfabetul românesc. Ocazie cu care îmi pare sincer rău de watt, wolfram și deja anonimul William Brînză.

Așa, dintr-o zonă ceva mai relaxată, mi-a plăcut comentariul ăsta despre cum unele trupe au uitat că nu cântă pentru Ziua Națională sărbătorită la Măneuți.

Cred că-i mișto de Emil Rengle să ajungă substantiv comun, ba chiar unul scris cu majuscule. Asta da recunoaștere.

Nu știu exact ce-i „cota de «efeminizați»”, dar sper să nu rămânem în urmă, ca țară, la acest capitol. Acum, într-o notă mai serioasă, înțeleg că-s oameni încă afectați în conservatorismul lor că societatea se schimbă și că ei pierd ritmul. Dar asta ține fix de ei, nu de societate.

Sigur, asta nu oprește panicarzii de serviciu să spună că este „o chestie intentionata impusa sa ne distruga poporul”. Eu de-aia zic, mare grijă cu cotele alea, că n-aș vrea să ne vorbească de rău Germania, Franța sau mai știu eu ce altă țară că ne-au acceptat în UE și noi nu livrăm.

După ce că-s LGBTQIA+, acum mai sunt și imitație? Uite și tu câte dileme ridică Eurovision și tu încă mai crezi că-i despre muzică.

De fapt, melodia nu reprezintă România. Schema e următoarea: se face un grupaj cu melodii și lumea de la televizor și lumea din juriu votează. Și asta a picat pe vot. 

Mai știe cineva PIN-ul de la rezervele alea strategice de muzică bună? Că e posibil să fi pierdut cheile și de-aia să nu avem ceva mai cât de cât acum.

Uite cum se opăresc unii că o piesă are iz oriental, de parcă e turist în România și abia acum aude muzica de pe-aici.

Uite c-a venit și coregraful de serviciu, că prea era seacă lumea fără păreri de-astea. Bine, într-o anumită notă, comentariul ăsta e frumos, că în prea multe cuvinte zice asta: „e bine, chiar foarte bine, dar se poate altfel?”.

Nu mai e, domn’e, Eurovision ca pe vremuri când veneau oameni adevărați să cânte, brutali, duri, dârji, nu așa. Bine, probabil că oameni de-ăștia și dacă văd ABBA acum cred că-i tot propagandă. 

Iată ce pățesc cuvintele când o iau pe cox mixat cu cola.

Recunosc că încă n-am găsit răspuns la o întrebare: de ce se mai uită oamenii la Eurovision? Să fie nostalgia așa puternică? Dar pentru ce? Habar n-am, dar e amuzant și să văd că Mihai Trăistariu încă trăiește visul Eurovision. Chiar aproape de miezul nopții pe 5 martie a scris pe Facebook că lui îi place WRS: „S-a mobilizat și a scos vocea în față. La semifinală s-a auzit ca un miorlăit continuu și nu mi-a atras atenția”. Bine, și a evaluat și celelalte trupe și-a încheiat-o sus: „De ani de zile ... am tot zis pe la tv c-am visat-o pe maică-mea spunându-mi că voi câștiga Eurovision-ul când voi fi îmbrăcat ... în alb”.

Sper s-ajungă și la WRS circulara cu vestimentația în alb că cine știe. Altfel, dacă speri la o învârteală rapidă, vezi că România stă prost la casele de pariuri. Nu zic să te arunci, dar, dacă ai zece lei, eu zic să-ți bați joc de ei.

Actualizare 8 martie 2022: În versiune inițială a acestui articol numele câștigătorului selecției locale a Eurovision era greșit. Articolul a fost actualizat pentru a corecta eroarea.