Cele mai mari regrete ale foștilor dealeri de droguri

Nu există nimic care să te facă să te urăști mai mult decât un sentiment profund de regret. Știm cu toții asta. Ziua merge bine și – deodată! - îți răsare în cap o amintire: momentul în care ai băut opt beri ca să te calmezi înainte de un interviu, după care ai început să flirtezi cu persoana cu care ai dat interviul. Sau ceva de genul.

Imaginează-ți cum ar fi ca toată cariera ta să se bazeze pe un regret enorm. Un sondaj la care au participat 243 de dealeri de droguri a descoperit că 61 la sută dintre ei regretă că au ales această carieră, majoritatea din cauza stresului cauzat de meseria asta.

Ce alte regrete mai au? Am vorbit cu câțiva ca să aflu.

Cel mai mare regret al meu a fost un incident în urma căruia un prieten a făcut supradoză de heroină și a murit. Pe atunci vindeam psihedelice și MDMA, așa că nu i-am dat eu drogurile direct, ci doar contactul. Poliția a ajuns la mine după faza asta și am făcut pușcărie pentru complicitate la crimă. La proces, judecătorul a decis că sunt vinovat pentru o serie de evenimente în urma cărora patru persoane au ajuns la închisoare și una a murit. Destul de nașpa.

Din fericire, sunt norocos că nu mă mai învinovățesc pentru asta și nu cred că prietenul meu ar vrea să fac asta. Dar regret mai ales că îmi e imposibil să îmi găsesc un job, pentru că am făcut închisoare la douăzeci de ani și că am fost naiv cu privire la felul în care te tratează justiția doar pentru că i-ai dat cuiva contactul unui dealer. Acum nu am încredere în autorități și am pierdut cinci oferte de job luna asta doar pentru că au descoperit că am dosar penal. Nu vreau să vând din nou droguri, dar s-ar putea ca asta să fie singura soluție.

Am fost înjunghiat, jefuit, mi s-au făcut înscenări... dar nu regret neapărat lucrurile astea. Primul meu regret e că nu am fost mereu un dealer cinstit. Habar nu aveam ce vindeam. Între 2008 și 2011 a fost o mare secetă de MDMA, dar eu vindeam „MDMA”, deși nu știam exact ce vând. Acum n-aș mai risca viețile clienților mei în felul ăsta. Mai târziu, când am început să am conexiuni mai bune, a început să-mi pese și de calitate. Dar la început mă bucuram că am ce vinde.

Al doilea regret e felul în care condamnarea la închisoare mi-a afectat familia și relațiile personale. Familia a fost șocată, pentru că nu avea nimeni idee că sunt dealer. Iar când ești în închisoare, ești efectiv mort pentru restul lumii, iar viața e o rutină oribilă. Când am ieșit, toată lumea fie se mutase, fie începuse o carieră nouă. Chiar înainte să intru la închisoare, o fată de care îmi plăcea de mult timp se despărțise de iubitul ei și am crezut că voi avea o șansă. Evident că n-am mai avut o șansă când am ieșit din închisoare.

Regretul meu e că am renunțat, dar acum sunt eliberat condiționat și am o afacere. Îmi pare rău că majoritatea relațiilor pe care mi le-am format au legătură cu drogurile. Eu voiam să mă împrietenesc cu oamenii, dar ei voiau doar droguri.

Iarba e o mare pasiune de-ale mele. Și nu orice fel de iarbă, ci produsele de lux. Cumpăram iarbă la prețuri de o sută de lire uncia (28 de grame). Pe măsură ce prețurile au crescut, a devenit tot mai ușor să cumpăr mai multă și să le vând prietenilor, ca să pot fuma gratis cu ei. Dar ce să zic, am fumat oricum mult din marfă. Asta ar fi cel mai mare regret al meu, că am investit profitul tot în iarbă. Cred că am irosit vreo cincizeci de mii de lire. Cu banii ăia, aș fi putut să-mi fac o seră în care să cresc iarbă de calitate.

În trecut, cel mai mare regret al meu a fost că n-am păstrat o parte mai mare din profit – le-am dat prea mult intermediarilor care nici măcar nu își riscau pielea așa de mult ca mine. Am încasat mult prea puțin deși riscam zece ani de închisoare, în timp ce clubul de motocicliști Bandidos îmi lua nouăzeci la sută din profit. Dar îmi ofereau și protecție și mă mai împrumutau când aveam nevoie.

Pe măsură ce am crescut, m-am tot gândit la ce impact are activitatea mea asupra atâtor oameni. Și cel mai mult regret efectul pe care l-a avut treaba asta asupra familiei mele. Le-a făcut poliția raid în casă de două ori și i-am făcut să se îngrijoreze enorm. Mă simt prost pentru asta chiar dacă între timp nu mai sunt dealer.

Nu am regrete cu privire la trafic. În timpul săptămânii am un job normal și mai fac și eu un ban în plus ca să plătesc chiria. Oricum îmi place să iau droguri și în Australia sunt foarte scumpe – cocaina costă între trei sute și patru sute de euro gramul, MDMA-ul între 160 și două sute dolari – așa că prefer să le iau la preț de dealer.