Sunt gay și am crescut într-o familie care mergea la marșurile homofobe

Când aveam opt ani, verișorii mei m-au pus să mă uit pe un site porno. O să-mi amintesc asta toată viața: era un film cu o profesoară și un elev. Tipa nu m-a marcat deloc. Imediat m-am uitat la băiat. Mereu mi-au plăcut mai mult băieții.

Sunt din Saint-Leu-la-Forêt, în Val d’Oise. Este un oraș mic. Aveam o casă cu grădină, o mică brutărie și biserica era la o aruncătură de băț. Era un oraș liniștit la 30 de minute de mers cu trenul de Gare du Nord. Am făcut liceul și facultatea la o instituție privată catolică. Mergeam în fiecare weekend cu prietenii la Paris. Veneam acasă duminică pentru liturghie și prânz. În timpul săptămânii mă recuperam după mahmureli și încercam să muncesc. Iar vineri o luam de la capăt. 

Sunt al treilea copil. Am un frate și o soră mai mari decât mine. Tata nu este foarte religios. Mama e farmacistă. Și este foarte catolică: ea mergea cu noi la slujbă în fiecare duminică în timp ce tata făcea ciclism. Am crescut în spiritul ăsta. Toți prietenii noștri sunt catolici. De la vârsta de cinci ani am devenit băiat de altar (acolit), la fel și fratele și sora mea. A durat până am împlinit 18 ani. 

În prezent locuiesc în Londra unde-mi continui studiile. Am plecat fiindcă trebuia să mă despart de familie. Nu mai puteam să le fac față. Aveam nevoie să fiu eu însumi. Acolo mergeam la biserică aproape în fiecare duminică la o parohie maristă franceză. Sora și fratele meu nu mai sunt catolici. Eu sunt singurul catolic practicant dintre noi. Și cu toate astea, la un moment dat mi-am pierdut total credința, am renegat-o. În continuare am o mare problemă cu ce zice biserica vizavi de cine sunt eu. Liturghia este importantă pentru mine fiindcă reprezintă relația mea privată cu credința. Am crescut în religia asta, dar nu sunt mereu de acord cu biserica. Mă consider catolic, dar sunt lucruri pe care nu le susțin. 

Încă din școala generală am simțit că sunt diferit. Îmi dădeam seama că nu mă interesau fetele, ci băieții. Îmi plăceau mai mult. Cu fetele era doar distractiv, ne jucam împreună, dar atât. În Biblie nu spune niciodată Hristos că ar trebui să ardem homosexualii. Lui nu-i pasă. Era mai mult despre mediu, oameni, parohia… Tata zicea mereu că „Ăsta nu este un sport pentru oamenii queer”. Auzi chestii de genul, în biserică se spune că mariajul este între un bărbat și o femeie și ajungi să-ți spui că ceva este în neregulă cu tine. Atunci am realizat că sunt gay. Au fost nopți când m-am rugat să fiu hetero. L-am rugat pe Dumnezeu să mă schimbe. Plângeam. Facultatea a fost o perioadă foarte grea pentru mine. Mă respingeam pe mine însumi. 

În timpul protestelor Manif pour tous (marșuri pentru familia tradițională) din 2013, eu aveam 12 ani. Am fost la liturghie și apoi am luat trenul spre Paris. Eram cu prietenii mei, aveam pancarte și urlam. Erau oameni la geamuri care fluturau steaguri. Era și familia mea acolo și toți prietenii din parohie. Era o plimbare de duminică în care descopeream Parisul. Mi s-a părut minunat. Am simțit că sunt în locul potrivit. Și aveam același discurs ca ceilalți. M-am convins. Eram cu oamenii dragi, ne distram și râdeam. A fost ca un pașaport „hetero”: am vrut să le arăt că sunt ca ei. M-a liniștit. Mi-am spus că poate momentul ăsta va fi ca un remediu, unul miraculos. Că dacă particip la efectul ăsta în masă, voi deveni la fel ca ceilalți. Dar în interiorul meu nu eram ok. Nu am dormit și mi-am petrecut noaptea în lacrimi. Mi-am pus o mulțime de întrebări.

Bunicile mele sunt persoanele de care sunt cel mai apropiat. Am avut momente în care am spus că după ce mor ele, eu mă sinucid. Ele au fost cele care m-au menținut în viață. Nu am vrut să le rănesc. Nu eram bine deloc. Nu mă puteam vedea pe mine însumi. Eram sigur că părinții mă vor da afară. Am crezut că mă voi trezi pe cont propriu, că lumea mea se va prăbuși. Am prefer să iau ruta cea mai ușoară și să neg. Pentru mine, părinții mei erau homofobi. Într-un fel, n-aș spune că sunt. S-au schimbat foarte mult în ultimii doi ani. Dar tot există o formă de homofobie pasivă. Nu au înfruntat niciodată homosexualitatea. În copilărie am vrut să explorez și am descoperit că eram normal. Am deconstruit toată educația pe care am primit-o. Pentru mult timp am crezut că n-am niciun viitor. 

Sunt supărat pe fratele meu. El e cel care mi-a făcut coming out-ul. Într-o vară m-a întrebat dacă sunt gay. I-am răspuns că sunt bi. Spuneam asta tuturor. Era mai ușor să încep așa. În septembrie 2019, de ziua bunicii mele, când eram plecat, a venit un cuplu gay în vizită. Fiindcă tata poate fi prea dur și să facă glume proaste, fratele meu trebuia să-l țină în frâu. Tata l-a întrebat dacă eram gay. Seara, fratele meu m-a sunat să-mi spună că părinții știu de mine. Brusc toată lumea mea s-a prăbușit. Nu voiam să vorbesc cu ei despre asta. Eram pregătit să mint pe toată lumea. Pe atunci deja acceptasem cine sunt, dar nu voiam să fac asta public. Odată cu anunțul ăsta m-am întors în timp. M-am simțit ca și cum mi s-ar fi răpit ceva drag mie. Era grădina mea secretă, a mea. Apoi ne-am comportat ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Nu am mai vorbit despre asta. 

De Crăciun, în 2019, nu eram bine. Eram mereu în defensivă și la limită. Mi-era teamă de reacția lor. Mi-era teamă să vorbesc cu ei despre asta și eram furios pe mine. După o ceartă cu verișorii mei dintr-un rahat, sora mea a țipat la mine în bucătărie și m-a blamat că m-am îndepărtat de ea, că sunt prea dur. Atunci mi-a spus și că toată lumea știa prea bine „ce sunt” și că puteam să vorbesc despre asta. Nu eram pregătit. Apoi mama mi-a zis: „Fratele și sora ta spun că ești gay.” I-am răspuns la fel ca fratele meu. Am petrecut carantina cu familia în Val d'Oise. Am fost atât de stresat încât m-am pișat pe mine noaptea. Am încetat să mai vorbesc cu mama. Ea credea că am o viață depravată și că mă pun în pericol. Înțelesesem că nu mă acceptă și că neagă cine sunt. 

Abia cînd m-am dus să-mi văd iubitul în Tenerife a înțeles în sfârșit. După ce a văzut pozele a realizat că sunt fericit și într-o relație stabilă. Era fericită pentru mine. De atunci știu că a făcut multe eforturi. Încă se chinuie dar accept asta. Mie mi-a luat mulți ani, nu-i pot cere mamei să se schimbe brusc. Uneori este intruzivă și îi spun că nu vreau să-i împărtășesc totul. Trebuie să-mi respect ritmul și să vorbesc despre asta când sunt pregătit.

Am realizat că pot să mă distrez, că nu e nimic murdar în asta și că e posibil să iubesc. M-a eliberat. Ne-am cunoscut pe Tinder. El era profesor. Am fost la Muzeul Orsay. Ne-am plimbat. Apoi m-a invitat la o cafea la el acasă. Am înțeles invitația. Nu a fost foarte romantic acum că mă gândesc la asta. Când a realizat că era prima oară pentru mine, s-a oprit și mi-a spus că înțelege dacă nu vreau să continuăm. Am continuat. Pentru mine, prima oară a fost minunat. Mă gândesc cu drag la asta. Am păstrat legătura mai multe luni. 

Astăzi mi-e mult mai bine. Am parte de stabilitate în viață. Știu încotro mă îndrept. Nu mai am gânduri suicidare. Știu că pot să mă căsătoresc și să am copii. Pot să fac planuri de viitor. De fapt, protestul Manif pour tous respingea tot ceea ce sunt eu. A fost o traumă. Dar nu-mi învinovățesc părinții. Se schimbă. Au vrut să-mi transmită ceva. Sunt mai degrabă furios pe ei fiindcă răneau multe persoane mergând la protest. Nu vreau să am o viață falsă. Prefer să fiu eu însumi. Îmi iubesc religia, dar mă întreb unde mă încadrez ca persoană gay și credincioasă, dacă ele sunt compatibile. Obișnuiam să-mi spun: comunitatea LGBT mă va respinge fiindcă sunt credincios, iar cea religioasă nu mă va vrea fiindcă sunt gay. 

Nu prea am putut să spun termenul „gay” până recent. Pentru mine era o insultă. Prima oară când l-am menționat a fost verișorului meu. Cred că aveam în jur de 14-15 ani. Și nici n-am știut ce termen să folosesc. Gay, homo… uram acele cuvinte. Nu puteam să le folosesc când vorbeam despre mine. Din vara asta totul e bine în sfârșit. Chiar dacă prima mea imagine despre homosexualitate a fost protestul pentru familia tradițională, tot am reușit să merg înainte. Nu știu cum de am găsit tăria asta de caracter. Pentru mine totul se reducea la supraviețuire. Nu mai trăiești, ci doar supraviețuiești. 

În prezent mi-am găsit liniștea. Nu mai fug de mine. Să fii cu cineva într-o relație necesită timp. În momentul de față nu am o relație. Și mă simt bine să fiu singur și să mă confrunt cu mine însumi. Dacă într-o zi o să cunosc pe cineva, nu voi zice nu.

Articolul a apărut inițial în VICE Franța.