Ce trebuie să știi despre Vladimir Putin, omul care visează la URSS și-a adus războiul lângă România

În urmă cu mai bine de un deceniu, Vladimir Putin, și atunci, și acum președintele Rusiei, a spus că destrămarea URSS a reprezentat cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut. În același discurs l-a criticat pe Mihail Gorbaciov, liderul sovietic sub care a fost începută și finalizată destrămarea Uniunii Sovietice, că a renunțat la putere în 1991 cu o zi înaintea datei la care era prevăzută semnarea, cu Belarus și Kazahstan, a acordului pentru constituirea unei noi Uniuni. 

Cuvintele de atunci au părut mai degrabă semne de nostalgie după un aparent trecut glorios al Rusiei ca o țară care, iată, controlează, supune și domină destinele altor țări. Acum, în martie 2022, odată cu războiul din Ucraina, vorbele alea sună altfel. 

Vladimir Putin este cu siguranță cea mai mediatizată persoană la nivel mondial din ultima perioadă. Președintele Biden l-a menționat în ultimele discursuri mai des decât menționa Iohannis PSD pe vremuri și asta nu-i simplu deloc. În lumina ultimelor evenimente, Kim Jong-un poate răsufla liniștit pentru că Putin i-a luat locul de „nebunul planetei”, altă contraperformanță greu de egalat. 

Cine este însă Vladimir Putin, de unde provine, cum a ajuns la putere și cum a construit un sistem de putere care acum îi permite să bage în sperieți un continent întreg?

În prezent, fără a fi vreo certitudine, averea lui este estimată la aproape 160 de miliarde de dolari. Dar înainte de asta, începutul. Vladimir Putin s-a născut în Leningrad – actualul Sankt Petersburg – în 1952, într-o familie modestă. Părinții săi, Maria Shelomova și Vladimir Spirodonovici Putin, au o istorie presărată cu violență și un mariaj care i s-ar datora unui episod violent.

Vladimir Spirodonovici s-a dus acasă la tânăra Maria, iar aceasta nu a vrut să îi deschidă poarta casei pentru a-l primi înăuntru. El, într-un exces de furie, a lovit-o cu o furcă printre șipcile gardului. Întrucât vederea i-a fost afectată, părinții acesteia l-au avertizat pe Vladimir Spirodonovici că trebuie să o ia de soție, căci altfel se va confrunta cu rigorile legii. Deși contestat de oficiali, acest episod violent poate explica oarecum climatul din casa lui Vladimir Vladimirovici Putin și episoadele dure care l-au format pe liderul rus.

Ca elev, Putin nu s-a remarcat din punct de vedere academic, dar excela la capitolul energie și nu s-a dat înapoi de la a se alătura bandelor locale. Și, mai presus de toate, avea un vis. Actualul președinte le mărturisea elevilor la deschiderea anului școlar din Vladivostok că visul său de copil a fost să devină spion. Și i-a ieșit.

Vladimir a lucrat nu mai puțin de 15 ani pentru KGB între 1975 și 1990, dar e important de menționat că nimeni nu „se lasă” de KGB, nu își schimbă cariera peste noapte. În această perioadă, s-a căsătorit cu Ludmila, cea care i-a fost soție pentru 31 de ani, între 1983 și până la divorțul din 2014. Au avut și două fiice: Ekaterina și Maria. Cele două s-au născute în Dresda, locul în care Vladimir Putin activa ca agent KGB. Din 2008, tabloidele speculează că partenera de viață a liderului rus este Alina Kabaeva, o campioană olimpică la gimnastică ritmică, care a născut trei copii despre care se zvonește că ar fi ai președintelui rus.

Un episod definitoriu pentru personalitatea lui Putin se petrece pe 5 decembrie 1989, la câteva săptămâni după căderea Zidului Berlinului. 

În timp ce comunismul german se stingea, mulțimea devenea din ce în ce mai agitată. Manifestanții au luat cu asalt sediul Stasi, serviciul secret est-german, gest care a rămas fără replică. Purtați de val, aceștia au traversat strada spre o casă conspirativă a KGB. Paznicul a fugit rapid în locuință și în întâmpinarea mulțimii a venit un „ofițer scund și agitat”, după cum a declarat Siegfried Dannath, una dintre persoanele care au luat parte la eveniment. 

Ofițerul respectiv le-a spus oamenilor că este înarmat și casa este plină de ofițeri înarmați, care sunt autorizați să deschidă focul. A fost un bluf de zile mari, pentru că în casă nu erau deloc mulți ofițeri, iar arme erau și mai puține. După acest teatru, ofițerul Putin a telefonat pentru ajutor. Doar că superiorul i-a spus că nu poate face nimic fără ordine de la Moscova, iar Moscova tace.

Putin și-a dat seama că Rusia este un stat slăbit și că, pe viitor, Moscova trebuie să aibă o voce. Sună deja a poveste de villain din filme cu supereroi americani?

S-a întors în Federația Rusă, unde, în mai 1990, a fost numit consilier al primarului din Sankt Petersburg. A ocupat diferite funcții până în 1996 și a ajuns să fie acuzat chiar de o delapidare de 90 de milioane de dolari. Oameni răi, cum ar zice unii, pentru că nu s-a putut dovedi ceva concret, astfel că, în 1996, Putin a ajuns la Moscova, aproape de cercurile puterii. 

În 1998 a fost numit de președintele Boris Elțîn director al serviciilor secrete ruse FSB (Serviciul Federal de Securitate al Federației Ruse). După numai un an, a câștigat simpatia unui Boris Elțîn cu mari probleme de sănătate și cu alcoolul, iar Vladimir Putin a fost numit premier în august 1999. Nimeni nu credea că va reuși. El era cel de-al cincilea premier din ultimii doi ani. 

Pe 31 decembrie 1999, Boris Elțîn a demisionat și l-a numit pe Putin președinte interimar. În bunul spirit rus, una dintre primele acțiuni a fost aceea de a-i oferi imunitate totală fostului președinte în fața organelor de anchetă. O mână spală pe alta.

Putin avea nevoie de susținerea oligarhilor din jurul fostului președinte și a obținut-o în mare parte. A promis să nu intervină în afacerile acestora. Totuși, câțiva s-au poziționat împotriva lui, iar această decizie i-a costat cu vârf și îndesat. Mihail Hodorkovski, cândva cel mai bogat om din Rusia, a stat în închisoare opt ani, iar Boris Berezovski a reușit să fugă la Londra, unde ani mai târziu a murit în condiții suspecte.

Vladimir Putin a mers însă înainte. A fost ales de două ori președinte al Rusiei, în 2000 și în 2004, maximum permis de constituția rusă la acel moment. Apoi a devenit premier și a făcut o rocadă cu Dimitri Medvedev pentru patru ani, până în 2012. A redevenit președinte, că nimeni nu se aștepta cu adevărat să își termine planul chiar așa. 

În cele din urmă, constituția a fost modificată și Putin a putut candida din nou la funcția de președinte – se poate spune că de câte ori vrea el, dar mai degrabă ar putea fi la putere până în 2036, când, dacă se întâmplă, ar avea deja 84 de ani. 

Că rămâne sau nu încă 14 ani la putere, vorbim de un om care a condus Rusia într-o formă sau alta cu o mână de fier timp de 22 de ani. Dar acești 22 de ani nu au fost unii lipsiți de evenimente pentru Putin.

Căderea URSS nu s-a întâmplat fără probleme. Și una dintre ele s-a numit independența Ceceniei. Rusia, sub comanda lui Boris Elțîn, nu a agreat ideea și-a pornit primul război cecen. Aici vine un fragment care s-ar putea dovedi cu atât mai interesant în zilele noastre. Pavel Grachev, atunci ministrul rus al Apărării, i-a promis lui Boris Elțîn că termină treaba în Cecenia și cucerește capitala Groznîi în doar două ore. Acest prim război cecen a durat din 1994 până în 1996, că nu s-a terminat atât de repede pe cât a zis ministrul.

Al doilea moment îl are în centrul atenției pe Vladimir Putin și până la implicarea lui oficial merită notat că al doilea război cecen a început odată cu o invadare – a republicii Daghestan, vecină cu Cecenia, de către două armate de până la două mii de ceceni, daghestanezi, arabi, mujahedini străini și militanți wahabiști din Cecenia. Spre sfârșitul lui august și în septembrie 1999, Rusia a declanșat o masivă campanie aeriană de bombardament asupra Ceceniei, cu scopul de a-i alunga pe militanții care invadaseră Daghestan.

A venit apoi momentul 1 octombrie 1999. Vladimir Putin, premier atunci, a declarat ilegală activitatea președintelui cecen Aslan Mashadov și a parlamentului său. Au urmat câteva luni de bombardamente, atacuri asupra diverselor orașe și sate și, în mai 2000, deja președintele Vladimir Putin Președintele rus Vladimir Putin a anunțat că a stabilit controlul direct asupra Ceceniei. În iunie 2000, Putin l-a numit pe Ahmad Kadîrov ca șef interimar al guvernului pro-moscovit, iar din aprilie 2003 Cecenia avea o constituție nouă care o lega de Rusia. Ahmad a fost asasinat cu o bombă, în 2004, iar din decembrie 2005 fiul său Ramzan e conducătorul de facto al Ceceniei. Tocmai de aceea același Ramzan a anunțat că e gata să trimită între 10 și 12 mii de soldați în Ucraina. 

În fine, să revin la Putin, dar tot cu o trimitere la cum rezolvă el conflicte. Pe 23 octombrie 2002, aproximativ 50 de rebeli ceceni au luat cu asalt un teatru din Moscova și șapte sute de civili au devenit ostatici. După 57 de ore, trupele speciale ruse au descins în teatru, iar în confruntare au fost uciși toți rebelii ceceni, dar și 120 de civili. De asemenea, în 2004, a fost un alt episod asemănător la Beslan, unde au fost luați ostatici de către teroriști ceceni peste o mie de elevi și profesori. Deznodământul a fost similar: au murit peste trei sute de persoane. Aceste două episoade spun multe despre cum rezolvă Vladimir Putin situațiile de criză. Imaginea de om care nu face concesii i-a adus, la un moment dat, o popularitate de 83 la sută în ochii publicului rus.

Într-un preambul al situației actuale, îți amintesc episodul din 2008, când Georgia a încercat să preia controlul Osetiei, zona aflată pe teritoriul său, dar care era condusă de un regim separatist. Vladimir a ordonat armatei ruse să intervină și, astfel, după numai 15 zile, conflictul a fost tranșat de ruși – așa a apărut Osetia de Sud, o entitate statală recunoscută doar de Rusia, asupra căreia Georgia și-a pierdut controlul. Acum, Abhazia și Osetia de Sud sunt republici separatiste recunoscute de ruși și rămân o problemă pentru regimul de la Tbilisi și reprezintă o parte din conflictele înghețate instrumentalizate de Kremlin ca pârghie de negociere și zonă-tampon în afacerile sale strategice.

Cu momente ca cele de mai sus, Vladimir Putin a prins curaj și și-a dat seama că o Rusie puternică este o Rusie care se implică în geopolitică și mai departe de casă. Rusia a intervenit în războiul civil din Siria, de partea forțelor guvernamentale, și a reușit să îl păstreze și până astăzi în fruntea statului pe Bashar al Assad, cel vinovat de folosirea armelor chimice în acest conflict. Aici, Rusia și Iran și-au dat mână într-un așa-zis război împotriva ISIS și grupărilor teroriste, dar de facto au susținut poziția lui Assad în fața trupelor americane și israeliene.

Mai aproape de noi, pe 18 martie 2014, prin semnătura lui, harta Europei a fost redesenată: a cerut Crimeea și, în aparență, a obținut-o prin referendum, deși demersul nu e recunoscut de statele occidentale. Această anexare nu s-a făcut fără forță, celebri „omuleți verzi” fără însemne militare au participat activ la noul război hibrid pe care Moscova îl aducea în Europa.

Odată cu invazia Ucrainei, Europa a aplicat sancțiuni chiar dure, cum ar fi scoaterea Rusiei din sistemul SWIFT, ceea ce a dus la o cădere accelerată a rublei. După momentul Crimeea însă au urmat sancțiuni economice internaționale, discursuri lungi și sforăitoare, dar Rusia a rămas cu peninsula, iar Ucraina a pierdut controlul asupra a zece la sută din teritoriul său – de unde și schema Rusiei cu acceptarea independenței regiunilor din estul ucrainean. 

La acea vreme, în 2014, ca urmare a sancțiunilor, rușii au fost privați de șampania franceză și prosciutto italian, dar au redescoperit bucătăria internă și toate palierele economice s-au adaptat. Bogații au fost și mai bogați, iar clasa de jos a suferit cel mai mult.

Vladimir Putin este genul de lider care nu suportă contestarea, iar opoziția este de cele mai multe ori redusă la tăcere prin forță și crimă. Un prim caz semnalat a fost cel al jurnalistei Anna Politkovskaia care a investigat evenimentele din războiul cecen și care a fost ucisă în 2006 în liftul blocului în care locuia. Anna era un opozant al regimului Putin și își exprimase public de multe ori dezacordul față de politicile acestuia. 

În același an 2006 a fost ucis și Alexandr Litvinenko. Acesta era un fost ofițer al FSB, dar apropiat de Boris Berezovski de a cărui moarte l-a acuzat pe Putin. Acesta a scris două cărți în care descria cum operează serviciile secrete asasinate pentru Putin și îl acuza de moartea Annei Politkovskaia. A fost otrăvit cu poloniu 210, substanță care i-a fost turnată în ceai de doi foști colegi din serviciile secrete ruse. Pe patul de moarte l-a acuzat de otrăvirea sa pe Vladimir Putin și i-a reamintit că un om poate fi adus la tăcere, dar întreaga planetă nu. CEDO a acuzat Rusia oficial de asasinarea lui.

Un caz asemănător a fost cel al lui Serghei Skripal, fost colonel GRU (Directoratul principal de spionaj al Rusiei), cel care în 2018 a fost otrăvit tot în Marea Britanie cu celebrul noviciok rusesc. Atât el, cât și fiica sa Iulia au fost găsiți inconștienți și au supraviețuit unei tentative de asasinat. Skripal a fost agent dublu și le furniza informații confidențiale britanicilor. A fost condamnat în Rusia, dar a ajuns în Anglia în urma unui schimb de spioni. După tentativa de asasinat, acesta l-a acuzat pe Putin și a explicat că o operațiune de acest fel nu se putea petrece fără acordul lui Putin. Președintele rus a negat acuzațiile și l-a numit pe Skripal „mizerie și trădător”.

Cel mai recent caz de încercare de reducere la tăcere a opozanților regimului Putin îl reprezintă Aleksei Navalnîi.

Acesta chiar a candidat împotriva lui Putin la alegerile prezidențiale și este de ani buni liderul opoziției de la Kremlin și un reprezentant al societății civile. După mai multe arestări, s-a luat decizia eliminării acestuia prin otrăvirea cu noviciok, plasat în lenjeria intimă. După o lungă perioadă de spitalizare în Germania, Navalnîi refuză azilul politic și se întoarce în Rusia, unde este arestat și condamnat la trei ani și șase luni de detenție pentru organizarea de proteste anti-guvernamentale. Mărturiile recente ale acestuia afirmă că este tratat inuman în detenție, dar că nu va renunța la opoziția față de Kremlin.

Vladimir Putin este un grandoman și are o apetență deosebită pentru crearea și exacerbarea unui cult al personalității. În opinia lui, Rusia poate fi condusă doar cu mână forte, iar el trebuie să fie masculul alfa al țării. De-a lungul anilor, l-am văzut pe Putin cum trage cu arma sau călărește la bustul gol. L-am văzut îmbrăcat în militar sau în kimono cum își pune adversarii la podea cu ușurință în demonstrații de judo, un sport pe care îl îndrăgește. La nevoie, Putin poate pilota o mașină de Formula 1 sau poate salva jurnaliști de tigri. Poate să fredoneze imnul cu lacrimi în ochi sau să cânte romantic la pian în emisiuni televizate. Nu prea sunt lucruri pe care Putin nu poate sa le facă sau nu poate „părea” că le face. Ba chiar pune la colț unii oligarhi neascultători, live, la ore de maximă audiență. A pățit-o Oleg Deripaska, magnatul care, prin 2009, uitase să plătească niște salariați și a fost nevoit să îndure o chelfăneală televizată de la Putin, care a devenit virală pe internet. Acum, în 2022, același Oleg cere schimbări, cum ar fi ca Rusia să nu mai piardă bani în conflictele lui Putin. 

Putin a avut o abordare cel puțin originală și în relația cu liderii europeni. La o întâlnire cu cancelarul german Angela Merkel a venit cu labradorul său, în condițiile în care este bine-cunoscută fobia acesteia față de câini.

O evaluare psihologică empirică a liderului rus Vladimir Putin, realizată la distanță din surse deschise, arată că o combinație specială de modele de personalitate ale lui Putin sugerează o orientare pe politică externă cel mai bine descrisă ca fiind cea a unui introvert deliberativ cu dominanță sporită. Principalele puncte forte ale lui Putin, bazate pe personalitate într-un rol politic, sunt comportamentul său dominant și asertivitatea încrezătoare. Principalele sale deficiențe bazate pe personalitate sunt intransigența sa fără compromisuri, lipsa de empatie și simpatie și inflexibilitatea cognitivă.

Multe profiluri ale lui Putin s-au limitat la a-l eticheta drept „golan” sau să-l încadreze drept un simplu instrument al unor structuri sau grupări de putere mai mari și mai complicate, cum ar fi siloviki, comunitățile militare, de aplicare a legii și de informații ale Rusiei. A fost ignorat sentimentul revanșist și puternic al lui Putin de reînnoire a mândriei și a locului Rusiei în lume și atractivitatea socială, emoțională și psihologică puternică pe care aceasta o are pentru ruși ca „tătuc”. 

Zilele invaziei Ucrainei arată însă un Putin rupt de realitate, cu o abordare istorică și un discurs care nu-și au locul în 2022. După episoadele ciudate în care a stat la o masă imensă la distanță de șase metri de președintele Franței Emmanuel Macron și cancelarul Germaniei Olaf Scholz, lucru extrem de ciudat din punct de vedere al diplomației, Putin a ținut un discurs halucinant în care a acuzat guvernarea ucraineană că este una nazistă, în condițiile în care președintele Volodimir Zelenski are origini evreiești. 

Putin a reușit ceea ce puțini ar fi bănuit că e posibil: să unească UE și NATO și să pună Rusia pe o hartă a rușinii cum nu mai fusese de mult. Acțiunile nejustificate și criminale te fac să crezi că Vladimir Putin, fostul agent FSB din Dresda care a ajuns să joace alba-neagra cu războiul în Europa, a căzut pe o pantă a paranoiei și nebuniei. De curând a amenințat Finlanda și Suedia cu consecințe militare în caz că ar dori să adere la NATO. Sigur, n-a făcut-o direct, ci prin intermediari, dar nu e ca și cum ei vorbesc fără să ceară el.

Nu poate fi intuită soarta lui Vladimir Putin, intrat într-o fantezie mesianică în care visul de a reface URSS se lovește de rezistenta ucraineană, de vocile la unison pe de glob care îl vor transforma într-un proscris internațional și chiar de protestele de acasă, dar ce poți spera e ca pacea să vină cât mai curând.