Copilăria mea ciudată la o școală privată numai pentru bogați

În prima mea zi de școală, un elicopter a aterizat lângă stadionul complexului. Din el a coborât, de parcă ar fi fost cel mai natural lucru din lume, fiul unui producător de film francez. O clipă mai târziu, la poartă a apărut un Hummer galben strălucitor și l-a lăsat pe fiul unui patron turc de lanțuri hoteliere.

Eu provin dintr-un orășel de la periferia Parisului și n-am fost niciodată transportat la școală cu astfel de mijloace de lux, ci cu mașina mamei mele, un Renault Clio. După un prim an de liceu haotic, părinții mei au hotărât să mă trimită la École des Roches în Normandia (nordul Franței) – cea mai exclusivistă școală privată din țară. Familia mea e destul de înstărită, dar o astfel de școală a însemnat și pentru ei o cheltuială semnificativă. Dar, pentru că în cealaltă școală eram hărțuit de bullies, au considerat că e o investiție care merită.

În primele zile, m-am simțit ca un pește fără apă. Totul era impresionant – clădirile istorice, peisajul rural din jurul lor, căminele, fiecare cu blazonul său. Campusul avea 60 de hectare și era atât de mare încât unii studenți trebuiau să ia autobuzul ca să ajungă la ore. Avea terenuri de tenis, piscină de înot, un teatru și un traseu pentru karturi. Puteai să călărești și să iei lecții de aviație.

Cu alte cuvinte, mă aflam într-una dintre cele mai elitiste și luxoase școli din lume. Acolo toată lumea te întreba cine erau părinții tăi, înainte să te întrebe cum te cheamă. Copii din toată lumea erau trimiși la École des Roches ca să învețe cultura franceză. La ore se vorbea chineza, araba și rusa. Eram bucuros că am acces la o lume atât de diversă.

La fel ca mulți adolescenți ai căror părinți aveau joburi normale – tata deține o companie și mama e doctoriță – am inventat povești absurde despre familia mea. De exemplu, am zis că sunt fiul unor designeri importanți. Unii m-au crezut. Alții spuneau minciuni mult mai mari decât a mea, doar ca să fie acceptați.

Treptat, am învățat cum să trăiesc în lumea aceea – ce branduri trebuie să port și ce hoteluri și baruri cool trebuie să cunosc. Am cunoscut copii de dictatori și actori faimoși. Pe la jumătatea anului, fiul unui dictator african, care stătea în cămin cu mine, a dispărut subit. În țara lui avusese loc o lovitură de stat și în seara respectivă am văzut cum cetățenii de acolo erau masacrați. Un an mai târziu, au sosit doi tipi din aceeași țară în pragul colapsului, fiecare cu o valiză Louis Vuitton.

Banii erau peste tot. Într-o seară, managerii căminelor au organizat o întrunire pentru că găsiseră un teanc de bancnote în valoare de câteva mii de euro. Aveam 13 ani. Nu m-a afectat. Dar, în timp, felul în care toți își afișau averea a început să mă calce pe nervi. Banii stabileau cu cine te împrieteneai și cu cine nu. Unii colegi se apropiau ca să-ți verifice etichetele de pe haine, să vadă ce porți.

Am trăit în bula aia timp de trei ani. În timp, am realizat că toți colegii mei erau trimiși acolo pentru că părinții lor erau prea importanți ca să se poată ocupa de ei. Un prieten de-ai mei și-a petrecut vacanța cu o familie care nu era a lui, de parcă ar fi fost un caz umanitar.

Până la urmă, pot spune că mulți dintre copiii bogați au aceleași probleme ca și cei săraci – părinți absenți și neglijenți, probleme cu drogurile și depresie. Diferența e că ei au un cont bancar doar al lor, deși sunt doar niște copii. Așa cum personalul școlii știa foarte bine, mulți dintre noi eram niște răsfățați capabili să distrugă școala la fel cum se întâmplă în școlile publice.

Cu cât creșteam, cu atât colegii mei făceau lucruri mai periculoase. Într-un an, mai mulți prieteni au luat împreună o doză mare de antidepresive. Personalul școlii a descoperit asta când unul dintre ei a leșinat în clasă. Dacă nu i-ar fi făcut spălături stomacale, ar fi murit.

Mulți elevi plecau acasă în weekend și luau un autobuz care îi aducea înapoi la școală duminică seara. Atmosfera din autobuz era sumbră – nimeni nu vorbea, toți aveau fețe grave. Într-o astfel de seară deprimantă, o colegă a intrat în comă alcoolică. Am văzut-o câțiva ani mai târziu la televizor, într-un reality show gen Big Brother.

Plictiseala, amestecată cu regulile absurde din școală, ne făcea să ne purtăm urât, în moduri tot mai creative. Unul dintre prietenii mei a devenit specialist în căcarea pe fereastră. Tot el își scria numele cu căcat pe ziduri. Am și alte amintiri prețioase – primele săruturi în câmp, primele țigări fumate în mansarda căminului în miez de noapte.

E clar că e foarte nesănătos să fii înconjurat de lux extrem de la o vârstă fragedă. Crești cu ideea că banii nu au valoare, pentru că îi vezi peste tot. Începi să crezi că să fii sărac înseamnă să nu ai pantofi Gucci, fără să înțelegi că, pentru mulți oameni, pantofii ăia înseamnă salariul pe o lună.

După absolvirea școlii am rămas total nepregătiți pentru lumea reală. În plus, am aflat că nu există nicio garanție pentru succes – singura șansă pentru mulți dintre acești copii a fost familia. Prietenii mei au luat-o în direcții diferite – unul s-a înrolat în armata israeliană, altul și-a deschis o stațiune de lux și a devenit actor. Deocamdată, pot spune că și eu o duc bine, dar, oricât de mulți bani aș face în viața asta, știu sigur că n-o să-mi trimit copiii la École des Roches.

Articolul a apărut inițial în VICE Franța.