Cum treci pe bune peste o despărțire, în ciuda aberațiilor pe care le vezi în filme

Dragostea e universală, dar la fel e și durerea pe care o cauzează. Poate că ai observat și tu că viața reală nu seamănă întotdeauna cu fanteziile din filme. Prima oară mi s-a frânt inima când eram în facultate și a fost cea mai nasoală durere pe care o simțisem vreodată. Investisem totul în relația aia și m-a rupt când s-a terminat.

Am încercat să mă consolez cu filme precum Waiting to Exhale, care te încurajează să te bazezi pe prieteni. Mi-am pus peruci colorate, m-am îndopat cu mâncare asiatică și m-am înscris în grupuri pentru studenți. Am făcut tot posibilul să merg mai departe.

Într-o lume în care persistă stereotipurile despre femeia puternică de culoare, nu simțim întotdeauna că primim spațiul necesar ca să procesăm despărțirile la modul vulnerabil. Dar asta înseamnă că există loc pentru noi ritualuri de despărțire, legate de anumiți markeri specifici ai diasporei. Ca să aflu mai multe, am vorbit cu niște tinere femei, de la DJ-ița Jamz Supernova până la gazda de emisiuni despre sex și relații, Oloni.

Prima oară am suferit din dragoste la zece ani, când iubitul meu cu care fusesem trei ani m-a părăsit pentru o prietenă care avea țâțe. Cea mai recentă despărțire prin care am trecut a fost la 22 de ani: am aflat că tipul cu care eram de la 18 ani avea o iubită. M-am gândit că, dacă sunt de treabă și nu pun presiune pe el să oficializăm relația, o să realizeze ce comoară are lângă el. Se pare că am fost naivă.

Întotdeauna când am suferit, am simțit că n-ar trebui să-i arăt persoanei care m-a rănit cât de mult rău mi-a făcut. Așa că mi-am vopsit părul, mi-am tăiat breton sau mi-am făcut codițe. După ultima despărțire, am hotărât să rămân la părul natural, să nu-mi mai fac codițe și să-mi îndrept părul. Am simțit că vreau să mă obișnuiesc cu look-ul meu natural și să mă accept așa cum sunt.

Există așteptarea asta că femeile de culoare nu o să fie niciodată fericite într-o relație, până la adânci bătrâneți. Am văzut asta în nenumărate filme și ne-au confirmat-o mamele, mătușile, surorile și prietenele noastre. În adolescență, mă uitam la filme ca Mean Girls, Bring It On și 10 Things I Hate About You. Cred că m-am așteptat întotdeauna ca despărțirile să se repare rapid și oamenii să se împace. Chiar și în filmele alea, fetele tot rămân cu băiatul la final!

Experiența de femeie de culoare mi-a influențat în mod clar despărțirile. Sexul și relațiile erau subiecte tabu acasă la mine. N-am fost niciodată consolată sau încurajată și nu m-am simțit safe să vorbesc despre experiențele și emoțiile mele.

Știu că poate sună caraghios, dar, din cauza asta, am presupus automat că sexul și dragostea sunt același lucru, așa că prima mea despărțire m-a lovit groaznic. A fost primul meu iubit și eram virgină când am făcut sex cu el. În filme și cărți, persoana căreia îi „dăruiești” virginitatea se presupune că e specială, e Aleasa sau Alesul. Acum că am experiență, nu mai cred în așteptările nerealiste despre dragoste și virginitate pe care mi le-a impus societatea.

Cum provin dintr-o familie jamaicană, la noi imaginea e totul. Suntem învățați să nu le arătăm celorlalți prin ce trecem. Știu că am auzit toți că succesul e cea mai bună formă de răzbunare, așa că felul în care sunt percepută e un factor imens în recuperarea mea după o despărțire.

Simt că femeilor de culoare li se spune mereu să fie puternice și să nu-și arate emoțiile. Chiar și când stăteam de vorbă cu mama, îmi zicea: „Trebuie să fii puternică, nu-ți permite să lași asta să te afecteze.” Știu că încerca să mă ajute să mă simt mai bine, dar mi-aș fi dorit mai multă compasiune din partea ei, aș fi vrut să aud că e ok să te simți mizerabil uneori.

Am crezut mereu că despărțirile trebuie să aibă un final fericit. Știam că se mai desparte lumea, dar mă așteptam să se împace totuși apoi și să se rezolve totul frumos și să trăiască toți fericiți până la adânci bătrâneți. Cât de mult m-am înșelat.

Îmi place să ascult muzică atunci când vreau să procesez o despărțire: Sade, Destiny’s Child. În plus, cred că e important să-ți menții mintea ocupată, ca să n-ai timp să-ți amintești lucruri dureroase. După despărțiri, tindem să uităm lucrurile rele și uităm de ce ne-am despărțit, de fapt. E mai bine să nu romanțăm situațiile.

Am trecut printr-o situație în care fostul meu iubit a murit. Era iubirea vieții mele, așa că am suferit enorm. N-am putut să procesez durerea, pentru că tocmai scoteam un single și trebuia să fiu tare și să țin concerte.

Am trecut printr-o fază în care mergeam în fiecare miercuri într-un loc, Lotus Bar, ca să ascult muzică dancehall. Era singura care mă scotea din starea proastă. Sincer, în copilărie nu m-am gândit niciodată că dragostea ar putea durea atât de mult. Știam că poate fi dramatică, dar n-am înțeles niciodată profunzimea emoției până n-am trecut prin asta.

Prima durere în amor s-a întâmplat când aveam douăzeci și ceva de ani. N-a fost vorba de o persoană nasoală sau care m-a înșelat. Doar am aflat că ne dorim fiecare altceva de la viață. Am stabilit să ne despărțim ca doi prieteni, ceea ce a fost și mai rău, pentru că era un super tip. A fost o durere viscerală, pentru că nici măcar nu puteam să-mi spun că sunt mai bine fără el, din moment ce era un tip atât de mișto.

Am o soră cu șase ani mai mare, așa că am văzut-o pe ea cum suferă din dragoste înaintea mea. Am înțeles că atunci când suferi, trebuie să-ți iei timp pentru asta. Când sunt supărată, de obicei îmi sun prietenele și stăm mult de vorbă. Le sun cu rândul, ca să nu le obosesc pe toate deodată.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.