Jurnalul de Duminică

Romii din viața mea se lovesc zilnic de ură ca la Ditrău, dar tu te faci că nu vezi

Înțeleg că atitudinile rasiste de mai jos sunt generate de dorinţa de a ne proteja copiii de tot ceea ce e perceput ca fiind rău. Dar oare nu ar trebui să începem cu a-i feri de ura noastră?
05 Februarie 2020, 12:10pm
cazul ditrau, ura fata de migranti, sri lanka, ura fata de romi
Screenshot via Radio Europa Liberă
Poveștile de viață ale lui Gelu Duminică, rom, profesor și sociolog.

În 1986, la Ditrău, a existat un conflict între comunitatea de romi și cea de maghiari, după cum a povestit preotul localității. Conflictul, bazat de neînțelegerile dintre cele două comunități, a dus la moartea unui localnic maghiar și a generat îndepărtarea romilor din oraș. La 34 de ani de la acel moment, în oraș au venit „alți negri”.

Frica de „țigani”, combinată cu frica de „migranți”, injectată de actorii de influență la care comunitatea locală are acces (mass-media maghiară, politicienii naționaliști maghiari, lideri religioși etc.), a generat unul dintre cele mai mediatizate cazuri de rasism din România ultimilor ani.

Faptul că există discriminare în România nu este o noutate. Barometrul de opinie publică publicat în 2019, realizat de IRES pentru Consiliul Național pentru Combaterea Discriminarii, arată că 72 la sută dintre români nu au încredere în romi. Dar intoleranța este ridicată și față de homosexuali, imigranți, musulmani, persoane din secte religioase sau infectate cu HIV/SIDA.

Cazul de la Ditrău mi-a adus aminte de câteva experiențe de-ale mele.

„Lumea nu vrea sa mănânce pâine de pe mâna țigăncilor!”

Cu mai bine de zece ani în urmă, la Fundația Agenția Împreună, pe care o coordonez de aproape două decenii, au venit niște romi foarte mișto, dintr-un sat din Ialomița. Unii dintre ei erau absolvenți de studii superioare în domeniul agricol, doreau sa pună pe picioare o afacere care să-i ajute sa rămână acasă și să nu mai plece „printre străini” să-și câștige pâinea. Si cum au văzut că mai toate magazinele din zonă își aduc pâinea tocmai de la Brăila, au zis să facă o brutărie.

Cum noi suntem o organizație de dezvoltare comunitară care lucrează inclusiv în zona de dezvoltare a antreprenoriatului, ideea ni s-a părut interesantă și am pus mâna de specialiști din jurul nostru să testeze apele. Am făcut un plan de afaceri serios și am luat în calcul toți indicatorii socio-economici din zonă. Toate datele ne încurajau să susținem această afacere, așa că am hotărât sa înființăm brutăria.

Am închiriat un spațiu suficient de mare pentru o astfel de investiție și am achiziționat echipamentele necesare astfel încât să producem o pâine de calitate. Am susținut formarea profesională a unui număr de șase oameni care să lucreze în brutărie, toți de la nivel local, și am început să facem contracte de livrare. Totul mergea ca pe roate, eram extrem de încântați și speram ca venitul obținut sa fie suficient de mare încât să putem susține și un număr de burse pentru copiii nevoiași din comunitate. Fiind o localitate din mijlocul Câmpiei Bărăganului, costurile cu materia primă erau destul de reduse, așa că optimismul era la el acasă.

Prima săptămâna după deschidere a fost cum a fost. Nu ne așteptam la mare lucru și credeam că pentru produsul nostru va vorbi calitatea. Din a doua săptămână, vânzările au început sa scadă, iar din a treia unele dintre magazinele unde se livra pâine au reziliat contractele. Nimeni nu înțelegea de ce se întâmpla asta și de ce un magazin mic prefera să aducă pâinea de mult mai departe, la un preț sensibil mai mare decât cel pe care îl ofeream noi!

„Lumea nu vrea sa mănânce pâine de pe mâna țigăncilor!”, ne-a explicat șoptit unul dintre proprietarii unui astfel de magazin, când l-am întrebat de ce reziliază contractul. După cinci luni în care am încercat mai multe strategii, inclusiv să reducem și mai tare prețul produselor, a trebuit să închidem. Brutăria din localitatea respectiva a fost preluată de o familie de români. Brusc, pâinea a început sa fie consumată. Chiar și după zece ani, afacerea aia este pe picioare.

Lumea nu vrea sa mănânce shaorma gătită de un rom

Colegul meu de la Fundația Agenția Împreună, Andrei, este primul rom cu studii superioare dintr-un mic orășel de la poalele munților Măcin. A muncit foarte mult să ajungă unde este, nevoile sale din copilărie fiind mai mari decât cele pe care le-am avut eu.

Lucrăm împreună de aproape 20 de ani, iar eu unul sunt tare mândru de prietenia lui. Andrei are o familie superbă, cei doi copii ai săi fiind educați să respecte și să fie cuminți. Cristi, băiatul lui cel mare, este unul dintre cei mai buni elevi din clasă și fata este o minune mică de nici un an. Din dorința de a oferi un sprijin financiar mai mare familiei lui, Andrei si-a propus sa deschidă un mic fast-food în localitatea lui de baștină, oferind un loc de muncă și fratelui, și cumnatei sale. A reușit să atragă vreo 30 de mii de euro pentru a-și pune pe picioare afacerea printr-un program finanțat de Uniunea Europeană, bani pe care i-a investit într-o rulotă, echipamente și materie primă. Din momentul în care a deschis, în decembrie 2019, s-a izbit de fix aceleași probleme ca în cazul brutăriei: localnicii nu au vrut să cumpere shaorma și hamburgeri pe care țiganii pun mâna. La două luni de la deschidere, este în mare pericol de faliment.

„Căutăm oameni frumoși și albi, care să nu sperie clienții”

2002-2003. Mehmet era un tânăr rom care făcea și voluntariat la noi în Fundație. La cei 21 de ani era deja însurat și avea doi copii. Ziua era student la facultatea de Sociologie și Asistență Socială, iar seara muncea pentru o firmă privată care asigura curățenia Bucureștiului. Trebuia să lucreze pentru a-și întreține familia, însă nu-și neglija deloc școala. Când timpul îi permitea și nu se simțea rupt de oboseală, venea și la Fundație să ne ajute ca voluntar. Spera ca, după ce termina facultatea, să se poată angaja la birouri, ca funcționar. Dar cel mai mult își dorea sa fie un exemplu bun pentru copiii lui.

A terminat cu notă mare și a candidat de multe ori la diversele posturi de „birocrați” deschise la firma unde el lucra ca muncitor, însă, oricât de tare se pregătea, nu a luat niciodată interviul. La un moment dat, unul dintre șefii lui i-a spus că ei caută oameni „frumoși și albi, care să nu sperie clienții”, iar el ar trebui sa fie mulțumit de postul pe care îl are. Ultima data când l-am văzut, ne-a povestit toate astea. A trebuit sa-i ștergem lacrimile și să-l încurajăm să facă ceea ce nu-și dorea: să plece din țară.

„Mama nu-mi dă voie să mă joc cu tine, că ești țigancă”

- Mamaie, noi furăm copii?
- Ce-ţi veni, copilă?
- Ştii, azi la grădiniţă, mama lui X a spus că dacă nu stă cuminte, o să vină un ţigan să o fure! - Mama s-a cam blocat şi a încercat să bălmăjească un răspuns, fără să ştie de unde să înceapă. Ochii negri ai nepoată-mii se înecau în lacrimi şi mâinile îi atârnau pe lângă corp.
- Spune-mi!, se auzi vocea ei nervoasă. Vreau să ştiu! Acum! - Puiul meu, e destul de complicat să-ţi explic, am simţit eu nevoia să intervin. Ştii, aşa zice lumea, însă nu e adevărat! Câţi copii, în afară de tine, ai văzut tu în curtea asta? Şi ai văzut pe vreunul dintre noi furând ceva?

Chipul îi părea contorsionat de gânduri şi se vedea că lupta dintre ceea ce eu îi spuneam şi ce auzise de la mama colegului ei o macină din interior. Nu văzuse niciun alt copil şi nici nu văzuse pe vreunul dintre noi furând ceva, însă cu mintea ei de copil care numai ce împlinise cinci ani îi era foarte greu să înţeleagă ceea ce nici noi nu prea puteam să-i explicăm. Ştia că este ţigancă şi până la acea vârstă nu i se păruse a fi ceva în neregulă cu ceea ce este. De mică a fost învăţată să fie mândră de asta şi să nu se ascundă în vreun fel.

Doar la câteva săptămâni distanță, nepoată-mea a trebuit să facă faţă refuzului unei colege de-a se juca cu ea. „Mama nu-mi dă voie să mă joc cu tine, ca ești țigancă” nu şi-a găsit explicaţia în capul unui copil care a fost încurajat să se joace cu toată lumea, pentru că „de la oricine ai ceva de învăţat”. Ochii ei, care altădată urlau de fericire, începuseră să-şi piardă din licărit. Degeaba i-am explicat că respectiva copilă pierde şansa de a vedea cât este ea de minunată, degeaba i-am spus noi să fie cuminte şi veselă în continuare şi că lucrurile se vor rezolva de la sine.

A înţeles că era vorba de mai mult şi că nu se vor rezolva în momentul în care mai mulţi copii, incitându-se unul pe altul, au început să o strige, râzând „ţiganca, ţiganca”. Nu suferea că i se spunea cum i se spunea, ci râsetul acela strident-batjocoritor al copiilor o făcea să se-nchidă în ea şi să nu-şi mai dorească să meargă la grădiniţă. A fost nevoie ca mama să se ducă la şedinţa cu părinţii şi să facă scandal cerând ca nepoata ei să fie tratată cu acelaşi respect pe care-l oferă. Unii părinţi au înghiţit în sec şi şi-au mutat copiii la altă grădiniţă. Educatoarea a considerat că nu avea ce să facă.

Copila noastră a avut noroc de o familie care a reuşit, în mare, să contrabalanseze aceste şocuri şi care a înţeles că, de multe ori, trebuie să fii conştient de prejudecăţile care te înconjoară, pentru a putea să le faci faţă. Şi că diferenţa între a eşua şi a reuşi stă, de multe ori, în puterea ta de a strânge din dinţi şi în dorinţa de a nu ceda. Chiar dacă, pentru moment, pare cea mai la îndemână soluţie să scapi de bullying-ul la care eşti supus, trebuie să fii conştient că, atunci când cedezi, nu faci decât să confirmi celor care te atacă, pentru că eşti altfel (rom, „de la ţară”, femeie, persoană cu dizabilitaţi etc.), nişte prejudecăţi pe care ei le primesc drept „adevăruri” de la adulţii din jurul lor.

În ciuda unor lucruri asemănătoare care i s-au întâmplat şi în liceu, nepoata-mea a reuşit, până acum, să învingă. Din liceul ei (de artă), a fost printre puţinele care au fost admise la UNATC, chiar dacă parte din profesorii ei o făceau să se simtă doar tolerată în şcoală. Am învăţat-o, şi sper că am şi reuşit, să nu etnicizeze ceea ce nu este etnic şi să nu transforme acţiunile urâte ale unor colegi de-ai ei într-o vină colectivă. Mă bucur să văd că unii dintre cei mai buni prieteni ai ei sunt români şi că-i evaluează pe cei din jurul său în funcţie de acţiunile lor şi nicidecum având în vedere etnia, religia, statutul social sau ştiu eu ce alt criteriu care poate genera etichete.

Ura generează ură

Din păcate, de mici ne învăţăm copiii să-i urască pe cei din jur doar pentru că noi, adulţii, nu suntem în stare să înţelegem că ei nu trebuie să repete greşelile noastre. Nu trebuie să urască ţiganii pentru că noi o facem, nu trebuie să înjure homosexualii pentru că mie nu-mi plac şi nici să înjure Steaua sau Dinamo pentru că eu ţin cu o altă echipă de fotbal. De fapt, nici măcar nu trebuie să-i placă fotbalul!

Înţeleg că multe dintre reacţiile şi atitudinile exemplificate mai sus sunt generate de dorinţa de a ne proteja copiii și pe cei dragi, de tot ceea ce este perceput ca fiind rău. Ştiu că le dorim ce este mai bun şi că vrem să-i ferim de toate relele din lume. Oare nu ar trebui să începem cu a-i feri de fricile, de ura şi de limitele noastre? Nu ar trebui să-i încurajăm să aleagă ce valori vor îmbrăţişa şi să-i sprijinim să devină oameni mai buni decât suntem noi? Nu ar trebui să-i învăţăm să aleagă OMUL, înaintea oricărei limitări date de o etichetă anume și să se bucure de diversitatea din jurul lui?

Sunt sigur că e foarte greu să-l vezi pe cel drag lovit, scuipat, furat sau umilit. Ştiu ce simţeam când îmi vedeam vreuna dintre nepoate în această ipostază şi am, în jurul meu, prieteni, romi și neromi, care au fost brutalizaţi sau furaţi chiar și de nişte romi. Şi eu, şi ei, am fost furioşi, am înjurat slaba educaţie, limitele umane sau instituţiile care au tolerat acea întâmplare. Niciunul dintre noi nu am explicat etnic ceea ce nu era etnic. O astfel de reacţie nu ar fi ajutat, din contră. Eram conştienţi că infractorul nu are etnie, religie și nu aparţine doar unei pături sociale.

Am învăţat, în schimb, că generalizarea a fost cauza evenimentelor care sunt o pată pe faţa umanităţii, că ura generează ură şi că răspunsul la o înjurătură cu o alta poate degenera în ceva incontrolabil. Mai mult chiar, ştiu că, atunci când urâm pe cineva, „urâm (în el) ceva ce face parte din noi înşine”, după cum scrie laureatul Nobel pentru literatură Hermann Hesse și asta nu face decât sa ne pustiască sufletul.

Din păcate, în jurul nostru lumea începe să se schimbe şi să ne arate că putem repeta ceea ce ar fi trebui să învăţăm să nu mai facem…

Gelu Duminică este rom, profesor și sociolog. Urmărește-l pe pagina sa de Facebook sau pe blogul său.

Editor: Ioana Moldoveanu