Povești horror din avion pe care le-am trăit ca însoțitoare de bord din România

Ca să ne-nțelegem, asta n-o să fie o poveste despre morți, răniți și o stewardesă cu pleata-n vânt care aterizează în glorie de una singură avionul în jungla amazoniană. În toți anii mei de zbor m-a ferit Bunuțul Aviației de mari necazuri, cum ar fi aterizări forțate, incendii, depresurizări grave și sper ca lucrurile să nu se schimbe. Dar am avut și eu partea mea de evenimente mai puțin plăcute și sărite bine din tiparul unei curse normale.

Unde-i Marghi, hop și cazul medical. Leșinuri, vomitături, come alcoolice, hemoragii, diaree, avem de toate mai puțin deces și naștere la bord. Nu, mulțumesc. Din categoria de jale și durere îmi amintesc de o cursă de seniori din Spania, chiar pe 21 mai. Țin minte pentru că e onomastica maică-mii, la mulți ani, mama. La aterizarea pe Otopeni, după debarcare, verific cabina și văd că-n partea din spate mai sunt doi pasageri. Le fac semn colegelor „care-i treaba?” și le văd că se uită puțin îngrijorate gen „vino pân-aici”. Pe scaun, o doamnă, soțul în picioare. O iau la întrebări: „Ce-ați pățit?” „Păi, mi-a amorțit piciorul stâng.” Zic în gând că așa e de la o vârstă, cursa lungă, pățăști. „Haideți, doamnă, că vă ajut eu să vă ridicați.”

Dă să se ridice, o vedem că i se înmoaie picioru' stâng ca macaroana în ciorbă, sărim să o ținem să nu pice. Cam pe-aici realizez că nu e deloc ok ce se întâmplă. În timpul ăsta grabă mare că așteaptă autobuzul plin cu pasageri la scară să coboare cei doi. Îi zic agentului să dea drumul la pasageri, problema fiind că sunt mai multe curse aterizate la aceeași oră și ar fi durat foarte mult să vină cineva să-i ia și pe ei. Da' am zis mai bine-așa decât s-o culegem pe doamna de pe scări.

Între timp vomită, după care îi amorțește și celălalt picior. Ce autobuz? Ambulanța direct. Încercăm s-o ținem de vorbă, femeia fiind tot timpul conștientă, aflu că o cheamă Elena, la mulți ani și dumneavoastră, doamnă. Ce boli aveți? Ce vă doare? De la un picior amorțit cam în 20 de minute ajunge să vomite de două ori, îi amorțește și mâna stângă și nici nu mai vede. Sincer, mă ia panica puțin când văd cum i se deteriorează starea destul de rapid, ea neavând vreo boală cronică și fiind încă în stare să vorbească. O pun să-mi povestească despre vacanță, despre bărba-su și tot neamu', pe unde s-au plimbat, doar-doar să nu capoteze brusc. Într-un final vine și ambulanța, dar medicii de pe ambulanță nu pot da un diagnostic oficial până nu fac o anamneză amănunțită. După reacția lor îmi dau seama că e ceva destul de grav și, cum bănuiam cam toți, neoficial, îmi zic că cel mai probabil făcuse un AVC. Frumos cadou de ziua ei, sper să fie bine doamna.

Într-o notă mai veselă, cred că pe primul loc în cazurile medicale, în ceea ce mă privește, ies detașat bețivii. Nu e nimic vesel la bețivi care vomită necontrolat și fac haos peste tot, da' ce îți povestesc mai departe chiar a fost.

După o decolare de la București, ies la service și văd un pasager care stă sprijinit pe măsuță și mormăie ceva. Lângă, soția care-l bate pe spate și îi șoptește: „Hai, ridică-te că vine mâncarea”. Radarul îmi semnalizează că avem o situație. Întreb: „domnul este ok?” Răspunde ea: „da, e puțin obosit”. Simt că mai vrea să-mi spună ceva. Mă opresc și încerc să dezvolt discuția, de data asta cu el. Clasicele sunteți ok, vă simțiți bine, vă doare ceva? El tot mormăie ceva neinteligibil. Eu nu mă prind și de bună-credință zic: „haideți să-l ridicăm pe domnul de pe măsuță, că nu pare ok”. Când îl ridicăm, omu' meu alb la față ca Johnny Depp în orice film al lui Tim Burton, transpirat și cu ochii care-i fac ca cireșele la păcănele.

Îmi crește puțin pulsu', chem colegii, apă, șervețele, aoleo. Aoleo la mine-n suflet, că altfel sunt tare ca stânca. Mai întreb: „ați mâncat, suferiți de ceva?” „Nu, nu, nu.” Nevastă-sa se uită tot mai insistent la mine gen femeie, nu pui întrebarea care trebuie. Și brusc mă lovește: „AȚI BĂUT CEVA?” Cumva întrebarea asta o activează pe soție, de parcă aștepta startul: „DA, BINEÎNȚELES CĂ A BĂUT, așa face mereu! E un nesimțit și mă face de râs! Îi e frică de avion și i-am zis, Aline, nu bea că ți se face rău. Credeți că m-a ascultat? O sută de whiskey acasă, altă sută în aeroport. Și el nu bea de obicei.”

Nu se mai oprește. Mă doare pe mine capu'. El, cu toată energia de care mai e capabil, mă ia de mână și se uită spre direcția mea, sunt convinsă că nu mă vede: „A-a-ai tu grijă de mine, da? Tu ești bună. Ea mă ceartă. Nu pleca”.

Jur, a fost cred că prima și singura dată când m-am ținut de mână cu un bărbat însurat cu nevasta lângă el. Puțin romantic, dacă stai să te gândești, mai ales că am avut și binecuvântarea soției care a zis că dacă îi face bine, putem să stăm așa. Cam atât de rău i-a fost lui Alin, încât a vomitat și ce nu mâncase în punga de rău, pe lângă punga de rău, pe el, pe scaun, peste tot în timp ce plângea să nu plec, să nu-l las. Foarte cinematografic.

Și după Alin a venit ambulanță, că nu se putea ridica, a fost nevoie de patru oameni să-l care pe scară. Aline, n-o să te uit, da' să nu mai bei.

Și aici avem categoriile jale și caterincă. Pe partea de jale exponentul rămâne o cursa în Anglia care mi-a umplut paharul și, dacă până atunci mai avusesem îndoieli în a-mi părăsi un job după 11 ani, faza asta a fost decisivă. În toți anii ăștia am avut parte de toată gama de înjurături referitoare la toți membrii familiei mele, cunoscuți, necunoscuți, născuți și nenăscuți. Dar cum a fost cursa aia, parcă nu a fost niciuna. Ce e trist e că în timp ajungi să te obișnuiești și să crezi că ăla e un soi de normalitate să ți se vorbească urât, să fii jignit. Hei, e parte din meserie.

Greșit. Ajungi să-ți pierzi respectul de sine și să vii distrus psihic acasă. Legislația în aviație e foarte strictă și e de partea ta. În cazul unui pasager, dar ce te faci când ai trei sferturi de avion așa? Ei, uite cum am pățit eu pe cursa respectivă de Anglia, de unde nu puteam pleca, pentru că se închisese aeroportul din cauza vremii nasoale. Așa că am ajuns să stăm cu pasagerii vreo trei ore în avion. Cam o oră jumate i-am hrănit și i-am mai ținut de vorbă, dar deja după două ore era iadul. Știu că eram singură în partea din față, la un moment dat, și au venit cinci bărbați spre mine, toți înjurându-mă și blestemându-mă, mi-a fost cu adevărat teamă că o să mă bată. Ulterior, am aflat că doi dintre ei erau foști pușcăriași, după ce s-au plâns unul altuia că „nici la închisoare nu ne-a ținut așa”. M-am bucurat că am avut stăpânirea de sine să nu încep să bocesc, m-am adunat și m-am dus în cockpit să le spun piloților față-n față că e dezastru în cabină.

Problema era că din 20 în 20 de minute ni se dădea o altă oră de plecare. Aeroportul plin, curse anulate, nu aveam cum debarca mai devreme ca să poată aștepta confortabil în aerogară. A ieșit și comandantul să explice pasagerilor situația, l-au bălăcărit și pe el. Timpul de așteptare se prelungea. Hoardele nestăpânite ne înjurau ca pe stadion. Nouă urma să ne expire timpul de muncă, dacă nu plecam în 40 de minute. Și atunci am cedat. După trei ore jumate i-am zis comandantului că eu nu pot să plec cu pasagerii așa trei ore și ceva până la București, că ne mătrășesc pe toți. Nu mai aveam mâncare, apă, toaletele erau mizerabile. Așa că am decis să debarcăm cu poliția și să petrecem noaptea acolo. Sigur, și mai multe înjurături, plus nemulțumirea noastră că stăteam obosiți doar în chiloți pe coclauri.

Ei, măcar highlightul acestei aventuri a fost că singurul hotel disponibil era Hiltonul. Dimineața m-am întâlnit la micul dejun cu toți românii mei care atacaseră platourile cu mâncare mai ceva ca răzeșii lui Ștefan cel Mare, erau chelnerii din restaurant în șoc, nu văzuseră așa ceva în viața lor.

Cert e că pe cursa de întors a fost liniște, pace, toți îngerașii mei în trening, cuminți, tatuați și adormiți de parcă tot ce le lipsise în viață fusese un somnic pufos în paturile de la Hilton.

Știu că am zis că nu vreau să vorbesc despre maioul cu căcat. Dar simt că trebuie să fac o excepție. Se-ntâmpla să avem o escală unde trebuia să îmbarcăm niște pasageri, totul în grafic. Vine primul autobuz, un domn și-o doamnă mai în vârstă, el îmi cere voie să meargă la toaletă. Sigur că da. Se îmbarcă toată lumea din primul autobuz, trec zece minute. Vine și al doilea autobuz. Tataie nu mai iese de la toaletă. Terminăm de îmbarcat și al doilea autobuz, iese și tataie de la toaletă, dau să o încui, deschid mai întâi ușa să verific. Așa artă abstractă e greu de realizat. Nici scena din Quills în care Geoffrey Rush scrie cu căcat pe pereții celulei nu poate egala ce a făcut tataie în buda avionului. Ca să nu mai zic de mirosul năprasnic care m-a flancat tactic și mi-a blocat amigdala de n-am putut să reacționez vreo câteva secunde. Pasagerii mei văd toată scena cu mine oripilându-mă și trântind ușa. Concomitent aud geamurile din cockpit cum se deschid, mă sună și copilotul în timp ce iese și comandantul cu ochii roșii, fumegând ca un balaur: „Dă-l jos! Nu mergem nicăieri așa, vrei să murim?”

Între timp vine și colega din spate care număra pasagerii, regula fiind să verifici și toaleta ca să nu ratezi vreun năzdrăvan. Eu sunt în tratative cu comandantul, încerc să-i explic c-o rezolvăm și n-apuc să-i zic fetei: stai, nu! Deschide și ea ușa, țipă, o ia la fugă pe culoar, eu și comandantul să leșinăm, pasagerii deja chicotesc de zor. Analizăm situația, altceva decât să chemăm echipa de curățenie și vidanja n-aveam ce să facem.

Vine colegul de la sol care nu asistase la scenă, îi explic despre ce e vorba și nu mă aștept, pac! deschide și ăsta ușa la toaletă să constate el personal, o trântește la loc, o ia la goană pe scară, pasagerii de pe primele rânduri deja râd cu toți dinții. Într-un final vine și echipa de curățenie, formată din două persoane. Și atunci privesc și eu pentru prima oară în cabină. Toată lumea cu ochii ațintiți spre ce se întâmplă în față, ca la o scenă dintr-un teatru absurd. Primul instinct e să trag naibii perdeaua care separă cabina de bucătărie, da' dup-aia zic: „nu, lasă, vreau să văd asta”. Deschide o tanti de la curățenie ușa de la toaletă, îi pică mopu' din mână, pasagerii încep să aplaude, îmi vine și mie să fac o reverență. Echipa de curățenie cheamă întăriri, acum sunt vreo patru în luptă cu stihia. Între timp observ că depășisem cu vreo cinci minute ora de decolare așa că întreb dacă mai durează.

- „Mai dureeează!”

Ei, ia Marghi de fă anunț, pentru că cei din primele rânduri știu despre ce e vorba, cei din spate nu avuseseră plăcerea. Spectatorii mei din față abia așteaptă și se tot hlizesc. În momentul ăla mă pocnește râsul pentru că în manualul de anunțuri ai tot felul de motive pentru întârzieri. S-a căcat împrăștiat tac-tu mare în toaletă nu e unul dintre ele. Ce să le zic? Că a explodat reactorul cu rahat și avem un mini Cernobîl în budă, iaca de-aia întârziem? Îngăim eu ceva acolo, dăm cu sprayuri, închid ușa avionului, în fine, decolăm zglobii. Pe tot parcursul zborului în zona pasagerului respectiv se insinua un miros micuț de căcat, dar nu suficient de convingător cât să pun o întrebare. Plus că omului îi era foarte rușine și n-am vrut să-l pun într-o situație și mai aiurea.

Surpriza a venit la destinație, când am atacat zona cu băgare de seamă și am găsit infamul, dar deja celebrul, maiou cu căcat.