sanatate

Am mințit că am alergii la mâncare ca să-mi ascund anorexia

După un deceniu de mâncat nesănătos, am încercat să slăbesc renunțând cu totul la mâncare. Am început să arăt bine, dar apoi m-am prăbușit.

de Pallavi Pundir; translated by Oana Maria Zaharia
20 Mai 2020, 4:00am

Fotografie de Bongkarn ThanyakijPexels

Confesiuni e o serie de eseuri despre experiențe personale și probleme intime, dintre care multe au fost ținute ascunse mult timp. Prin împărtășirea acestor povești, încercăm să ne explorăm sănătatea mentală fără prejudecăți, în speranța că va deveni o povară mai ușoară. În plus, oricât de ciudate sau unice pot fi aceste experiențe, cineva tot va rezona cu ele – iar asta ne amintește că nu suntem singuri.

„Poate că ar trebui să vorbești cu un terapeut.” Timp de aproape doi ani, m-a înfuriat să aud cuvintele astea. Le auzeam în timpul unor certuri lungi cu prietena mea cea mai bună sau cu mama, când mergeam în vizită acasă. Atâtea certuri la telefon sau la cină, acasă sau în restaurante. Nu înțelegeam. Nu puteam vedea ce vedeau ele. În același timp, simțeam că nici ele nu vedeau ce vedeam eu. Eram în formă, făceam sport, mâncam sănătos. Chiar super sănătos.

După un deceniu în care am avut un stil de viață nesănătos și sedentar – timp în care am băut, am fumat și mi-am comandat mâncare acasă – dezvoltasem un prediabet și un caz sever de sindrom al ovarelor polichistice. Mă îngrășasem și nu mai reușeam să slăbesc. Iar, din punct de vedere cultural, oriunde ai locui, persoanele supraponderale sunt de obicei invizibile. Am încercat să mă accept și să-mi îmbrățișez corpul, dar e greu să scapi de obsesia culturală pentru corpuri slabe. Deci am continuat să fiu traumatizată de faptul că eram invizibilă.

Așadar, când am reușit să ating un nivel maniacal de disciplină undeva spre treizeci de ani, am glumit inițial că m-am transformat în sfârșit în tata, un fost ofițer de armată cu un regim zilnic foarte strict. Dar disciplina avea limite foarte vagi, chiar și în capul meu. Dieta a devenit tot mai frugală în fiecare zi, iar orele de sport tot mai frecvente. Uneori nu avea sens de ce voiam să alerg zece kilometri dimineața și alți zece seara, după ce ieșeam de la birou. Dar voiam să-mi depășesc limitele, să văd cât rezist. Cel puțin asta credeam că fac: îmi depășeam limitele.

Îmi plăcea să mă trezesc la 5 dimineața, să merg la yoga sau la alergat (sau la amândouă), să mă întorc și să mănânc fructe și lapte de cocos la micul dejun, să iau un prânz ușor (dar de multe ori săream peste el), apoi cina la ora 8. Când aveam la muncă un tort de ziua cuiva, eu mă abțineam și mergeam la biroul meu plină de satisfacție și mândrie. Prietenele mă întrebau cum reușesc și eu ridicam din umeri și le dădeam niște sfaturi imposibile. Acest sentiment de control asupra vieții mele mă făcea euforică. Mă simțeam net superioară muritorilor de rând care cedau la o bucată de prăjitură.

Așa că, evident, n-am realizat când am început s-o iau razna. Am devenit genul ăla de persoană care ieșea cu prietenii și îl bombarda pe chelner cu o tonă de instrucțiuni până era servită cu un castron de frunze uscate (sau ce naiba mai rămânea din salată) și un pahar cu apă. Mă uitam cu dispreț la farfuriile prietenilor mei pline cu brânză sau prăjeli. Vinovăția lor mă făcea și mai hotărâtă. N-am observat când am început să renunț la multe alimente din viața mea, pentru că nu erau suficient de sănătoase – un standard bazat doar pe toanele mele, și nu pe vreo cercetare reală. Pe parcurs, am început totuși să arăt grozav și auzeam asta de la prieteni, familie, chiar și necunoscuți în parc. Am devenit o sclavă a atenției primite de la alții.

Dar apoi, după o vreme, când cei apropiați mi-au zis că ar trebui să merg la terapeut pentru că devenisem obsedată de sănătate, n-am înțeles care era problema. Le-am spus că aveam niște probleme de sănătate pe care nu le înțelegeau și că eu îmi cunoșteam mai bine corpul. Cu fiecare justificare, complexul meu de superioritate se întărea. Dar, bineînțeles, după un an în care m-am ținut de regim cu succes, am început să am scăpări. „Doar una”, îmi ziceam de câte ori cedam la o prăjiturică sau o felie de pizza. După care a început nebunia. Odată, o colegă m-a găsit ascunsă într-un birou, devorând 14 prăjituri una după alta. Nu știu cât timp a stat acolo și s-a uitat la mine, dar până la urmă am ridicat ochii și am văzut-o. Știa despre „alergiile” mele și mi-a spus că fac asta din cauza restricțiilor draconice pe care mi le impusesem.

Dar scăpările aveau și ele o soluție. De fiecare dată când cedam la mâncare nesănătoasă, mergeam acasă și vomitam ca să-mi curăț sistemul. Și trăiam într-o vinovăție sinistră. De câte ori aveam o scăpare, voiam să mă pedepsesc și mai mult, așa că făceam regimul și mai strict, iar tentațiile deveneau și mai insuportabile, așa că iar aveam căderi în care mă îndopam.

„Cere ajutor specializat”, îmi ziceau prietenele care mă prinseseră în timp ce vomitam după masă. E detoxifiere, le spuneam. După ce n-am mai reușit să le conving, am început să le spun că am alergii alimentare. Stomacul nu putea suporta ce mâncam și împingea totul afară. Ele dădeau din cap, fără să mă creadă. Am început să devin dependentă de vomitat. Uneori mă trezeam devreme doar ca să vomit înainte de ședințele de sport, deși antrenorii îmi spuneau mereu să mănânc un fruct sau o felie de pâine prăjită înainte.

Punctul culminant a fost când am furat metrul de măsurat al maică-mii. În fiecare dimineață și în fiecare seară îmi măsuram talia. Orice centimetru în plus, indiferent că era de la o balonare pasageră sau nu, îmi dicta dieta zilei. Uneori mâncam o dată pe zi, și atunci niște pâine fără gluten și câteva legume fierte. Alteori alergam ca nebuna și apoi făceam exerciții în disperare. Prietenii insistau să merg la terapie. Deja mi se vedeau oasele, iar eu tot mă plângeam că mă îngraș, spre enervarea celor din jurul meu. Prieteni cu care mă întâlneam pe stradă îmi spuneau că o să mă evapor dacă o țin tot așa. Prietena mea cea mai bună mi-a zis că arătam bolnavă în fotografiile de pe Instagram. Mama mi-a spus că par nesănătoasă și că am nevoie de mâncare adevărată. Nimic n-a funcționat. Mă simțeam grozav.

Până la urmă, la finalul anului trecut, am făcut febră și am știut ce îi făcusem corpului meu când mi-a luat o lună să îmi revin. De câte ori am încercat să alerg în timpul recuperării, mă lua leșinul. Bucătăreasa mea, care încercase să se țină de dieta mea (locuiesc singură, departe de ai mei), a văzut cum zac în pat săptămâni în șir și a cedat nervos. „Gata cu dubioșeniile tale alimentare. O să-ți fac mâncare normală și vei mânca”, mi-a zis într-o zi. N-am rezistat. Am început să mănânc mese normale – orez, chapati, legume cu masala, sandvișuri cu brânză și unt și așa mai departe.

După două luni, mă simțeam mai puternică și foarte, foarte proastă. Mi-am contactat prietenii să le recunosc că fusesem inconștientă. Am primit multă empatie și susținere. Dar am realizat că, în ciuda feminismului meu și a iubirii de sine, cedasem presiunilor interne și a standardelor toxice ale societății. Îmi dorisem atât de mult să scap de grăsime, încât ajunsesem să-mi urăsc corpul.

Acum că mă uit în urmă, văd abuzul. Mi-a luat doi ani ca să-mi dau seama că obsesia mea pentru sănătate fusese, de fapt, o obsesie pentru un anumit tip de corp – și că mintea noastră e capabilă să se mintă singură dacă dezvoltă o fixație. O vizită la doctor m-a informat că intoleranțele și alergiile mele nu existau. I-am dat timp corpului meu să se odihnească după ședințele de sport. În timpul pandemiei, am început iar să fiu anxioasă cu privire la corpul meu pentru că a trebuit să stau în casă. Dar învăț să trăiesc fără să mă mai pedepsesc. Mai scot metrul din dulap, dar numai ca să-mi măsor nivelul vinovăției și al urii față de propria persoană. Trauma n-a dispărut total, pentru că procesul de iubire de sine e unul foarte lent. Dar am răbdare cu mine.

Articolul a apărut inițial pe VICE IN.

Tagged:
anorexie
bulimie
alergie
tulburare alimentara