Alzheimerul o face pe bunica mea să mă blesteme

Aveam 16 ani prima oară când bunică-mea m-a făcut hoață în mijlocul drumului, pe dealul Mitropoliei din București. Purtam un inel pe care mi-l dăruise cu două săptămâni în urmă, de ziua mea. Mă uitam la ea și nu înțelegeam ce naiba o apucase. Eram în fața ei, cu mâinile picate pe lângă corp. Vocea îi devenea din ce în ce mai pițigăiată. Își arcuise sprâncenele, avea o grimasă răutăcioasă pe chip și gesticula plină de nervi, cu fața înroșită. Toată lumea se holba la noi. Toată lumea îi credea disperarea din cuvinte. N-am știut ce să fac, așa că am lăsat-o să vorbească singură și-am fugit spre casă.

Bunica suferă de Alzheimer, singura formă de demenţă recunoscută de stat, care-ţi îţi provoacă un handicap fizic şi psihic progresiv. În România, sunt 35 000 de persoane diagnosticate cu această boală. Totuși, cei din Societatea Română de Alzheimer spun că numărul real de suferinzi s-ar ridica undeva la două sute de mii. Deci 80% dintre ei rămân pe afară, când vine vorba de tratamentul medical specific bolii, acoperit de asigurare.

Zilele trecute am simțit nevoia să stau cu bunica la un cico, așa că i-am pășit pragul. S-a uitat pierdută la mine și m-a întrebat dacă am nevoie de ceva. I-am zis că nu vreau decât o gură de cafea de-a ei. Și-a văzut de treabă cât mi-am rulat eu o țigară, apoi mi-a pus ceașca în față. S-a așezat lângă mine și s-a pierdut în anii ei de tinerețe.

Aș vrea să vă spun o poveste din aia, plină de umor și eticheta vremurilor de-atunci, dar realitatea nu-i ca-n filme. Bunică-mea, Geta, s-a născut într-o familie destul de bogată, în Iași, acum vreo 82 de ani. Tatăl ei era pilot, iar mama ei era profesoară de română. La un an după nașterea ei, s-a trezit cu o soră, Lidia. După câțiva ani, s-au mutat în București, într-o casă mare, cu trepte din piatră. Până acum sună frumos, nu?

La vârsta de nouă ani, în 1942, pe la opt dimineața, arma tatălui ei s-a descărcat, iar glonțul a ricoșat din tavan în capul lui. Mama ei a leșinat, iar bunică-mea, trezită de zgomot, îi ținea capul tatălui în poală și încerca să-i astupe rana cu mâinile. Războiul a fugărit-o pe străzile Bucureștiului, iar alarma de bombardament din cartier îi bântuia nopțile. Când ar fi trebuit să se joace cu sora ei, bunica a avut grijă de mama ei și a învățat pentru a deveni asistentă medicală. S-a căsătorit cu un medic generalist, Cantemir - un bărbat chipeș, cu trăsături distinse, abia divorțat. Au urmat 29 de avorturi spontane și… maică-mea. Bunicii mele nu i-a plăcut sexul, doar pentru că se gândea mereu la durerile avortului. După mama, totuși, a mai avut o sarcină care ar fi mers bine, dar a decis să avorteze copilul. Ăsta, zice ea, îi este păcatul. După, i-a murit mama în brațe, în ultimele spasme ale Alzheimerului.

Maică-mea, fata ei, a fost o gagică faină. Avea o talie de viespe, cu ochelari prea mari pentru fața ei. L-a cunoscut pe tata, un tip cu ambiții mari, venit dintr-un sat al României. Bunică-mea a încercat ani buni să-i despartă, dar când se împrietenea cu vinul dulce, tata îi era tovarășul de caterincă. A apărut sora mea, iar la zece ani după, am văzut și eu chipul mamei. Timp de șapte ani, căci după a murit și mi-am văzut bunica cum îi zgâlțâia trupul neînsuflețit.

Au murit trei. Credea că s-a dus blestemul în momentul în care și-a îngropat copila. N-a trecut mult timp până când cancerul i-a răpit și soțul şi l-a lăsat cu mâna moale într-a ei. Habar nu am dacă l-a iubit vreodată cu adevărat pe bunicul meu. Ochii ei nu mai transmit nimic acum. Dar decesul lui i-a luat mințile de tot și-am ajuns cu ea la medic.

Bunică-mea spune că e amețită de iubire, dar medicii spun că are Alzheimer. Pentru ea nu este chiar atât de greu, dar pentru noi, cei care stăm în preajma ei, lucrurile nu-s deloc simple. Ne facem griji dacă mănâncă și dacă-și ia pastilele. Ne e teamă să o lăsăm singură în casă, pentru că mai uită gazul pornit. Dar astea sunt, totuși, nimicuri. Cea mai tristă parte a bolii este că vorbești aproape mereu cu o stafie. Se uită la tine, îți răspunde, dar uită peste două minute absolut tot ce i-ai spus. Din fericire, nu se întreabă cine e și nici nu are momente în care se pierde-n disperare. E lucidă în trecutul ei.

M-am uitat în ceașca mea de cafea, iar fumul țigării îmi contura petrecerile despre care-mi vorbea ea, cândva. Am încercat să-mi imaginez cum era casa atunci când se fugărea cu sor-sa, când mama ei dansa cu tatăl ei. Mi-a povestit viața ei de atât de multe ori, iar ea nici măcar nu știe asta. Mi-a zis cum se furișa ca să se vadă cu câte un băiat, cum alerga în sandale din frânghie, cum își croia rochii din hainele vechi ale tatălui. Mi-a povestit despre înghețata de la Capșa, despre excursiile cu bunicul meu, despre primul ei sărut. Mi-a spus toate lucrurile astea de parcă se întâmplaseră cu o oră înainte. Mă minunez deseori de memoria ei și de bogăția pe care o are în detalii. Dar dacă o întreb ce a mâncat la prânz sau dacă și-a luat medicamentele, nu mai știe.

În ultimii ani, bunica a devenit mai rea și a redescoperit blestemele. Îi place să spere că vom ajunge și noi ca ea. Șansele sunt de partea ei, ce-i drept. Am vorbit cu un psihiatru despre această boală. Discuția a fost scurtă. Mi-a zis simplu: „Pentru voi e greu, dar ea habar nu are că-i bolnavă". Cam așa este! Sunt momente în care ne certăm, blestemă, o sună pe sor-sa și se plânge că nu o hrănim, că o să mănânce la cantina săracilor. Sunt alte momente în care glumim, râde, o sună pe sor-sa și se mândrește cu familia ei minunată care are grijă mereu de ea. Sunt alte momente în care nu mă recunoaște și mă dă afară din casă. Uneori îmi spune că mi-am ucis mama, alături de sora mea și de tatăl meu. Crede că vrem să o omorâm și pe ea, acum.

Ne-am gândit, după o ceartă mai nasoală, să o internăm într-un azil de bătrâni. Am renunțat repede la gândul ăsta. Fie este prea scump, fie sunt condiții mizere. Ne-am gândit să angajăm o doamnă care să stea mereu cu ea, dar nici asta nu e o variantă prea bună, căci nu prea avem noi încredere în oricine. După lungi dezbateri, am decis să ne obișnuim cu boala ei. Bunica, oricum, a dezvoltat obsesii. Este disperată după sor-mea. Nu o lasă deloc în pace. Când e la muncă, o sună și îi spune că ea moare, că îi e rău. Sor-mea mă sună pe mine. Eu mă duc la ea. Ajung să chem salvarea, căci bătrâna are probleme cu inima și n-am de unde să știu dacă durerea ei este amintire sau realitate. Vine salvarea. Vine și sor-mea. Bunica o vede, se liniștește și se pune pe glume și complimente cu doamna asistentă de pe ambulanță.

Din fericire, bunică-mea, nefiind o fire prea activă, nu pleacă aiurită pe străzi ca să se plimbe. Ei îi place să se uite la emisiuni politice, să asculte muzică pe fundal, să o urmărească pe sor-mea și să ne facă să chemăm salvarea. Deși asistentă medicală, bătrâna se teme de spital și de medici. Îi e teamă că o vom lăsa acolo. Există niște plasturi special pentru cei care suferă de Alzheimer – Exelon. Pentru compensarea acestor plasturi, trebuie întocmit un dosar de sănătate care are nevoie de aprobarea casei de sănătate. Oricum, este un proces groaznic și multe dosare rămân în aer.

Sunt atât de multe fantome-n ochii bunicii mele, încât habar nu ai cu cine vorbești, uneori. Încă își valsează anii copilăriei în brațele tatălui ei și încă își mai ține mama de mână. Noi, cei care trăim ca străini în preajma ei, ne pierdem încercând să ajungem la ea printre toate amintirile care o strigă. Este dificil să trăiești cu o persoană care are Alzheimer. Ea uită, tu te consumi. Ea trăiește fiecare zi de parcă ar fi prima. Tu, de parcă ar fi ultima.

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre Alzheimer:
Creierul urşilor care hibernează ar putea deţine tratamentul pentru Alzheimer Tipul ăsta vrea să te ajute să-ţi downloadezi creierul La ce boli psihice eşti predispus ca român?