​Am băut ceai din fecale cu țăranii chinezi

Când doctorul a diagnosticat-o pe Ma Su Qun, în vârstă de 77 de ani, cu cancer la plămâni, familia ei a hotărât să nu-i spună veștile proaste. E un obicei normal în China, unde cancerul nu e privit ca o boală care trebuie învinsă, ci ca o condamnare la moarte. „Când oamenii se gândesc la cancer, se gândesc că o să moară", mi-a spus un prieten chinez. Dacă îi dai cuiva vestea asta, o să se teamă și o să se simtă groaznic în ultimele luni de viață, cam asta e logica.

Așa că familia lui Ma Su Qun i-a spus că avea cancer la plămâni în stadiul I după două luni de la control. Li s-a părut OK să-i spună pentru că, între timp, femeia nu se mai simțea pe moarte - descoperise un leac, iar leacul acela era ceai făcut din caca.

M-am întâlnit cu Ma Su Qun și ceaiul ei miraculos într-o zi ploioasă și gri. Locuiește în Golden Stone Village, un sătuc deluros situat la câteva ore de condus de Changsha, capitala provinciei Hunan.

Căcatul trebuie să fie proaspăt. E un amestec de căcat de capră și de vite, colectat de pe dealuri, chiar de lângă casa lui Ma Su Qun, și e uscat la soare până se evaporă 80 de procente din apă. Dacă afară plouă și e prea umed să-l poată usca, îl usucă în cuptor. Apoi îl macină fin și-l pune într-o cutie pe care o ține lângă pat.

Îmi pregătește o ceașcă și mie: ia două lingurițe din praful din cutie și îl pune într-o cârpă albă pe care o plasează într-un ibric ruginit. Apoi adaugă mult zahăr și umple ibricul cu apă. Pune ibricul pe foc, îl dă în clocot și după două minute îl toarnă într-o cană din sticlă și mi-l oferă. Iau o sorbitură.

Remediile băbești precum ceaiul de caca a lui Ma Su Qun sunt foarte populare în zonele rurale din China, unde se află doar 20 de procente din facilitățile medicale ale țării – ceea ce înseamnă că peste o sută de milioane de persoane nu au acces la servicii medicale. Iar pentru cei mai mulți țărani, costul total al transportului și cheltuielile la doctor nici nu intră în discuție. Mulți nici nu văd nevoia de a merge la doctor când pot folosi remedii atât de simple precum excrementele de animale.

Persistența remediilor băbești ar putea avea legătură cu practicarea Medicinei Chineze Tradiționale (TCM). Acest sistem antic se bazează pe ideea că bolile sunt cauzate de întreruperi ale echilibrului natural al corpului. Aceste dezechilibre, susține TCM, pot fi manipulate prin consumul de anumite ingrediente organice sau prin alte tehnici precum arderea de salvie sau acupunctura.

Deși mulți medici occidentali au găsit dovezi științifice că practicile TCM pot vindeca oamenii, majoritatea rămân totuși nedovedite la standardele de laborator. Între timp, țăranii din China recurg la înțepături de albine, mâncat de furnici vii și de ouă de băiat virgin, adică ouă fierte în urină de băieți tineri (care vindecă febra).

Dintre cei 1700 de locuitori din Golden Stone Village, cel puțin 40 de procente au consumat ceai din caca, susține un articol dintr-o revistă medicală chinezească. Majoritatea sunt între două vârste sau bătrâni. Alte două doamne, pe lângă Ma Su Qun, susțin că ceaiul le-a vindecat de cancer. Se pare că ajută și la problemele de piele, durerile de oase și probleme ginecologice.

Oamenii o să-ți spună des în China că un anumit loc e special datorită anumitor elemente naturale: un izvor care te ajută să trăiești mai mult sau scoarța unui copac care ajută la erecție. Mi s-a spus că secretul ceaiului de caca e flora locală pe care o consumă caprele și vitele pe dealuri. Ma Su Qun mi-a arătat un șir des de copaci în zare. În jur era liniște și pustiu, se auzeau doar cocoșii și câinii. Nu era nicio farmacie sau un spital pe o rază de mulți kilometri. N-aveam ce să fac decât s-o cred că e adevărat. De ce n-ar exista un leac pentru cancer în masa aia de verde și mov? Asta e puterea mistificatoare a medicinei tradiționale într-un loc izolat de lumea modernă. Vrăjitoare, preoți voodoo, penis de tigru, ceai din caca – deodată, toate astea aveau sens.

Înainte să sorb din ceai, l-am mirosit. Era un miros familiar, ca cel de fermă sau dintr-un grajd. Aproape pot spune că-mi place. Aproape. Era să vomit totuși când mi-am băgat nasul în cană. Am sorbit. Primul gust a fost dulceața excesivă a zahărului. Apoi a urmat gustul de căcat, pe care ți-l poți imagina ușor – bagă-ți capul în veceu și inhalează mirosul prin gură. Mda, avea un gust de căcat, indubitabil.

Ma Su Qun spune că nu mai are cancer. Arată sănătos. Zâmbește mult și se mișcă lejer pentru o persoană de aproape 80 de ani. Cât am fost pe la ea, a făcut treabă în grădină, a plivit buruienile. Nu știu care e starea ei de sănătate, dar nu e blocată la pat și nici nu se simte slăbită, așa cum se simt de obicei persoanele bolnave de cancer la plămâni. Cine poate ști dacă toate astea se datorează ceaiului din caca sau nu?

Probabil nu se datorează direct lui. Și merită notat că, deși îl fierbi și îl usuci, rahatul animal tot poate conține patogeni virali și ba​cterii care poluează apa. Ma Su Qun e dovada vie că germenii din ceaiul de caca probabil nu reprezintă un risc foarte mare, dar tot nu e recomandat să bei căcat, nici măcar dacă ești disperat să te vindeci de cancer.

Urmărește-l pe Brent Crane pe Twitter.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre căcat:
Poveșt​i de căcat România fără număr: ​căcat Mi-am pavat cu căcat ​drumul spre dragoste în Kashmir