Giles Clarke este unul dintre fotografii noştri preferaţi. Ne aduce întotdeauna cel mai bun material despre cele mai năucitoare lucruri, mereu cu un zâmbet pe buze. Acum câteva luni ne-a prezentat o serie de fotografii extraordinare menite să te pună pe gânduri, de pe insula Haiti care, încă devastată, continuă să se confrunte cu urmările uriaşului cutremur din 2010, când au murit sute de mii de oameni. Cum a avut de curând o expoziție cu ele în Manhattan, ne-am gândit că este un bun prilej să-l sunăm şi să-l agasăm cu toate întrebările noastre arzătoare despre munca lui.
VICE: Ce te-a adus în Haiti la trei ani după cutremur?
Videos by VICE
Giles Clarke: Mă aflam acolo pentru că nişte prieteni erau implicaţi în eforturile de ajutorare şi am văzut o mulţime de imagini – am fost şocat de amploarea daunelor şi m-am întrebat cum dracu’ vor reconstrui. Vroiam să văd cu ochii mei. Am fost invitat să ţin un workshop de fotografie la CinéInstitute, care este în Jacmel, în partea sudică a insulei. Până la urmă am rămas acolo câteva săptămâni şi m-am ataşat de acel loc într-un timp foarte scurt.
Erai pentru prima oară în Haiti?
Da, a fost prima dată când am mers în acea parte a lumii. A fost un şoc destul de mare să văd ce pagube mai există acolo, cât a mai rămas de muncit şi cât de răvăşită este infrastructura. Au trecut trei ani de la cutremur şi încă sunt grămezi imense de moloz şi o mulţime de oameni disperaţi care nu îşi găsesc locul. Multe dintre fotografii au fost realizate în Cité Soleil. Aceasta este cea mai săracă mahala din emisfera vestică. A fost nevoie de două săptămâni numai pentru ca echipa de ajutoare să ajungă acoloşi totul arată de parcă nu s-a făcut nimic până acum. Nu există electicitate sau acces la apă curentă.
Şi evident că în oraşele-corturi încă sunt 250 000 oameni care trăiesc în corturi. Cumva reuşesc să facă faţă. Ideea expoziţiei mele se leagă de felul în care caută o mângâiere spirituală. 50% din populaţie încă practică voodoo. Am cunoscut mai mulţi tineri preoţi care s-au întors către teologie şi acum ţin predici. Asta e o chestie serioasă.
Peste tot la ţară există un fel de mici biserici provizorii. Nu se mai construiește nimic din piatră – oamenilor încă le este frică să doarmă sub structuri permanente. Am fost cu adevărat şocat când am văzut asta, dar și de numărul mare de oameni care încearcă să se reconecteze spiritual cu viitorul lor.
Cum erau ceremoniile Voodoo la care ai luat parte?
A fost amuzant. Există ideea potrivit căreia totul constă în băutul sângelui din cranii şi în ritualuri satanice întunecate. Prima dată când vezi ceremonia oamenii sunt chiar destul de aproape de zona aceea, dar ei cheamă spirite, fie pe cele de mult dispărute, fie pe cele din viitor. Ritmul tobelor este foarte important, este despre acumularea acelei energii. Ăsta e momentul dansului frenetic cu mâinile deasupra capului. Ceremonia include acele simboluri care au legătură cu viziunea hollywoodiană: sângele, craniile, sacrificiul, dar este ceva care s-a petrecut de-a lungul a sute de ani şi nu ai cum să o înţelegi decât dacă o vezi.
A fost foartesumbru. Am perceput totul mai mult mental decât vizual. Am petrecut ceva timp cu un înalt preot şi el a îmblînzit cumva totul. Nu cred că poţi intra în asemenea locuri; e o ceremonie religioasă. Nu vrei decât să respecţi asta.
Cât de greu a fost accesul în asemenea locuri din Haiti? Erau străinii priviţi cu ostilitate?
Pai, în general căratul echipamentului foto nu este recomandat, dar eu eram cu-n prieten. Multe dintre aceste mahalale sunt conduse de indivizi numiţi „soldaţi”, care sunt membri tineri ai unor găşti. Erau străzi pe unde nu mi s-a permis să merg. Se întâmpla s-o iau pe una dintre ele şi câţiva dintre acei soldaţi apăreau şi strigau „Nu!”
Ce crezi despre situaţia ajutoarelor umanitare?
În ciuda faptului că au fost trimise aproximativ șapte miliarde de dolari către acea ţară, este foarte greu să vezi unde s-au dus banii. Teoretic în momentul ăsta acolo sunt 14 000 de ONG-uri acolo şi există o întreagă reţea financiară. Lucrul care m-a indispus foarte tare a fost să-i văd pe cei de la ONU conducând SUV-uri nou-nouţe. Nu sunt deloc sigur că tot sprijinul ajunge la nivelul de jos al populaţiei.
Ce poate fi făcut?
Este necesar ca banii să fie utilizaţi pentru clădiri şi infrastructură. Din nou, când merg prin aceste oraşe-corturi, oamenii îmi spun: „Avem nevoie de ajutor.” Din câte observ, nu s-au prea construit case noi şi nici nu am văzut canale săpate pentru instalarea ţevilor. Cred că pachetele cu alimente sunt ca şi cum ai pune un plasture peste o rană deschisă. Acestea fiind spuse, există nişte oameni minunaţi care muncesc acolo şi câteva lucruri extraordinare care se realizează. Cred că în cele din urmă Haiti va reuşi să iasă din această situaţie.
Traducere: Bărbulescu Anna-Cornelia
Citește și:
Ioana Moldovan, de la admirație la groază în piața Taksim