Am fost deportată din Israel că am scris de bine de palestinieni

Aeroportul international Ben Gurion, Tel Aviv. Foto via llee_wu

Mă aflam într-o dubă a poliţiei israeliene şi, când am dat colţul, radioul a început să cânte melodia „Home” a lui Michael Bublè: „Let me go home / I’ve had my run / Baby, I’m done / I gotta go home,” urla el din difuzor.

Şi eu şi Michael voiam să ajungem acasă, dar presupun că el stătea undeva mai ok ca mine. Eu eram dusă împotriva voinţei mele spre centrul de expatriere din aeroportul Ben Gurion din Tel Aviv, alături de nişte muncitori ilegali est-europeni, doar pentru că am scris că Israel ocupă ilegal teritoriile palestiniene.

Nu aflasem încă faptul că eram persona non grata în Israel. O femeie ofiţer bătea frenetic cu unghiile roşii pe o tastatură ca să găsească nişte informaţii digitale împotriva mea. „Asta ce e?”, a lătrat la mine şi a întors ecranul spre mine. Eram sigură că observase picătura de transpiraţie care se scurgea pe fruntea mea, în timp ce citeam titlul articolului de pe ecran.

„Pericolele aruncării unei pietre”, era titlul, iar numele meu se vedea clar pe acel articol scris de mine despre nişte adolescenţi palestinieni acuzaţi de tentativă de omor de către israelieni, pentru că au aruncat cu pietre în colonişti. Mintea mi se zbătea să creez o acoperire bună. Să zic că era o tiză? O greşeală din copilărie? Un pas strâmb în drumul meu spre iudaism? Pretextul meu, c-am venit în vacanţă la vărul meu italian (fals) din Haifa părea din ce în ce mai inventat.

„Ai scris vreodată ceva de bine despre Israel?”

M-am gândit la scurta mea carieră ca jurnalist freelancer în Teritoriile Ocupate Palestiniene şi mă chinuiam să găsesc orice salvare.

„Uhm. Nu.”

Cu asta îmi câştigase un bilet dus spre casă şi o şedere de trei zile alături de indezirabilii Israelului în centrul de expatriere Ben Gurion. Abia când am ajuns în Milan am realizat că am interdicţie în Israel până în 2019.

Ultima măsură este foarte convenabilă pentru statul israelian. Dacă le interzici celor care au fost martori la ocupaţia pământurilor palestiniene să se întoarcă în ţară, le va fi greu să ţină publicul lor la curent cu ce se întâmplă acolo. Şi, deşi fiecare ţară îşi rezervă dreptul de a refuza accesul străinilor, Israelul a extins termenul de „ameninţare la siguranţa ţării” la oricine are o opinie politică diferită. De exemplu, lui Noam Chomsky, un critic constant al Israelului, i-au interzis accesul în teritoriile controlate de Israel din Cisiordania pe motive considerate politice de el.

La fel i s-a întâmplat şi fostului raportor special ONU din teritoriile palestiniene, Richard Falk, căruia i-a fost respins accesul în aeroportul Ben Gurion, înainte să-l închidă într-o cameră şi să se poarte cu el de parcă era „un fel de ameninţare la adresa securităţii, care a fost subiectul unui control corporal milimetric şi celei mai crunte inspecţii a bagajelor pe care am văzut-o vreodată.”

Paşaportul autoarei şi ştampila de „Entry Denied” pe care a primit-o.

Din momentul în care mi s-a spus că voi deportată, am intrat într-o „procedură de securitate”, adică am fost urmărită de un grănicer care avea misiunea să nu mă lase să vorbesc cu nimeni, în persoană sau la telefon. Mi-au respins cererea de a suna la ambasada ţării mele şi abia am apucat să-i spun unei prietene c-am fost arestată înainte să-mi confişte telefonul.

Într-o cameră din spate a aeroportului, toate lucrurile mele au fost răsfirate pe o tejghea metalică şi au fost examinate cu ceva asemănător cu o perie de WC. Evident, n-au găsit nimic explozibil. Dar au dat peste un set intimidant de camere digitale şi microfoane.

Mi-au fost confiscate toate lucrurile înainte să mă închidă, ceea ce a contribuit la plictiseala inerentă când petreci trei zile închisă în aceeaşi cameră. Dar să ştii, că-n timp ce mă holbam la beznă şi spatele meu transpirat se lipea de patul de plastic, am descoperit ceva cu care să-mi ocup timpul. Pe lemnul de la capul patului erau scrise sau cioplite testimoniale ale oamenilor care, la fel ca mine, au primit interdicţia pentru că simpatizează cu palestinienii.

All of those belongings were taken from me before I was locked up, only adding to the boredom inherent in spending three days in the same room. Mind you, while staring at the dark, my sweaty back sticking to the plastic bed, I found something to keep my mind alive. Written or carved on the wooden board of the top bed were the testimonials of those who, like me, had been denied entrance because of their sympathy to the Palestinian cause.

Uite câteva dintre cele pe care mi le mai amintesc:

„Jo LT. Am venit să fac teatru cu palestinienii.”

“Pentru fiecare ISM (Mişcare de solidaritate internaţională) trimis acasă, îţi mai vin trei în seara asta.”

„Înapoi cu Gaza Liberă, 21 de oameni.”

„Israel efoarte nasol”

„Mi-e dor de humusul din ţara natală, mi-e dor de faptul că palestinienii folosesc prea mult plastic, mi-e dor de excursia din Nablus la Ramallah şi de peisajul superb, mi-e dor de modul în care palestinienii glumesc despre situaţia lor şi-şi spun unul altuia habibi (iubire). Ana bahibbak ya Falasteen (Te iubesc Palestina).”

Unul din lucrurile pe care le-am învăţat din această experienţă, pe lângă faptul că palestinienii folosesc prea mult plastic, este cât de puţini din Tel Aviv voiau să afle ce se întâmplă la 50 de kilometri de plaja lor. Unul din gardieni care stătea prin apropiere ca să aprindă ţigări (brichetele sunt arme mult prea periculoase pentru imigranţi ilegali şi jurnalişti), a ridicat o sprânceană când i-am spus de ce eram deportată.

„Nu ne place să ne gândim la Palestina,” a recunoscut el. „Israelienii care locuiesc pe lângă Gaza sau Cisiordania cunosc situaţia, dar cei din nord nu ştiu nimic. Eu sunt din Netanya. Avem o plajă superbă şi, chiar şi vara asta, pe timp de război, viaţa noastră a mers la fel ca întotdeauna.”

Am descoperit că singurul avantaj când eşti deportată e că nu trebuie să stai la coadă, la check-in. Duba de la centrul de expatriere a oprit chiar sub avionul meu, iar un grănicer a înmânat paşaportul meu echipajului, care se uita ciudat cum o italiancă tânără şi inofensivă era escortată afară din ţară ca un mafiot.

Înainte să iau loc, m-am întors spre paznicul meu, mi-am ridicat mâna şi, ştiind că nu aveam cum să-l conving, am murmurat „Palestina liberă!”

Urmăriţi-o pe Federica Marsi pe Twitter

Citiţi mai multe despre Israel:
Am fost hărţuită de israelieni pentru c-am scris de refugiaţii din Siria
Destinaţie finală Tel Aviv
Israel a lansat invazia la sol în Gaza