Mihnea Rudoiu a absolvit Academia Tehnică Militară și Facultatea de Științe Politice, Universitatea București și a publicat romanele A toi, cuando tu no estas (Editura Humanitas, 2005), Micul Abelardy, Viaţa şi opera (Editura Cartea Românească, 2007), N-are momentan titlu (editura Curtea Veche, 2010) și romanul Dear Darlin’ Namor (editura Tracus Arte). De curând a fost în Congo, ca observator militar pentru misiunea ONU.
Congo e o ţară atât de săracă încât 90% din cetăţeni nu îşi permit să intre pe Facebook şi să citească postările despre Dumnezeu, iubire, credinţă şi fericire, pe care cetăţenii altor ţări le postează din prea plinul sufletului lor milostiv.
Videos by VICE
Congo e o ţară atât de primitivă încât mare parte din populaţie nu cunoaşte semnificaţia cuvântului „laptop” sau „smartphone”, iar copiii se joacă cu mingi din cârpe legate cu sfoară..
Congo e o ţară atât de disperată încât congolezii, deşi cunosc semnificaţia cuvântului „mâncare”, nu prea au parte de ea în viaţa reală, ba, mai mult, nu au măcar posibilitatea – vezi mai sus de ce – să descopere cum arată aceasta în fotografiile de neam prost postate cu dichis pe Facebook.
Congo e o ţară atât de nepăsătoare la binefacerile vieţii oferite de managementul lumii civilizate încât, dacă un corporatist ar apărea acolo cu mutra de marţafoi condescendent cu care se imortalizează pe Linkedin, atât FARDC-ul (armata congoleză), cât şi grupările armate rebele (FDLR, ADF, FRPI, Mai-Mai, M23… vreo 35 în total) cu care FARDC-ul poartă o luptă interminabilă, ar încheia un armistiţiu temporar şi, după ce ar discuta proactiv cu el cum stă treaba cu personal development -ul şi alte important issues ale devenirii profesionale şi spirituale, l-ar lua la şuturi până-n vârful vulcanului Nyiragongo şi l-ar arunca sictiriţi în lava acestuia.
În aclamaţiile populaţiei.
Congo e o ţară atât de stranie încât rânjetul de Zână Măseluţă al ambasadoarei UNICEF, Marin Andreea, ar pune pe fugă copiii congolezi în vârstă de 8-12 ani, deşi cei mai mulţi cară în spinare, într-un cearceaf jerpelit, frăţiorii mai mici, nişte mogâldeţe de 1-2 ani. (Nu ar strica – propun – ca titlul de ambasador UNICEF să fie oferit cuiva numai după ce va petrece, cu bunăvoinţă, îngrijind copiii dintr-un sat african aflat la 300 de km de orice altă aşezare umană. Să stea o lună acolo fără make up, camere video şi gropiţe în obrăjori, doar apa plată cu lămâie să fie la îndemâna aspirantei/ului spre titlul de ambasador UNICEF, că asta africană ar putea fi fatală organismului.)
Congo e o ţară atât de puţin sofisticată încât incultura, ignoranţa şi prostia sunt la vedere, nu se ascund în spatele imposturii reprezentate de diplome, cărţi de vizită cu titulaturi bombastice, participări la conferinţe despre nimic, falsa erudiţie a citatelor şi ţinute sobre augmentând atitudini profi.
Congo e o ţară cu oameni atât de naivi încât rareori vei întâlni un congolez care să pretindă că e mai mult decât este.
Şi, cu toate astea, eu iubesc Congo, ţara în care locuiesc de câteva luni. Iar unul din motivele pentru care iubesc această ţară este Dani, un băiat de 15 ani din Goma.
Acum câteva zile, după prânz, mă întorceam spre sediul MONUSCO (misiunea ONU din Congo), unde lucrez ca observator militar. Drumul e simplu de la Romanian House – reşedinţa militarilor români ce lucrează în Goma – până acolo, o serie de linii drepte (acum asfaltate de trupele ONU din Africa de Sud), perpendiculare una pe cealaltă. După o săptămână, parcurgi traseul cu ochii închişi.
Însă, în acea zi, având chef să mă plimb puţin, am ales o rută ocolitoare, constând din trei linii suplimentare de străbătut. La fel, n-aveam cum să mă rătăcesc. M-am scotocit în buzunare după legitimaţie, am agăţat-o la piept şi mi-am continuat înaintarea prin arşiţa amiezei.
Un glas de copil m-a ajuns din spate:
– Monsieur, monsieur !
M-am întors plictisit.
Un băiat zdrenţăros alerga spre mine desculţ. Cunoşteam ce m-aşteaptă. O nouă şarjă de cerşit. De obicei, când sunt în apropierea ta, copiii congolezi ţin o mână întinsă, cu cealaltă îşi freacă burta şi repetă ad nauseam, privind tânguitor în sus, către faţa ta, că le e foame. Vor să le dai biscuiţi. O fetiţă de vreo cinci ani s-a ţinut scai de mine de la MONUSCO până acasă. Nu aveam nimic asupra mea, ea mă tot trăgea de mânecă zicând „I’m hungry, monsieur” (aşa spun aproape toţi copiii), iar când mi-am scos buzunarele, să se convingă că nu o mint, mi-a dat drumul la braţ şi m-a privit ca pe o excrescenţă umană de cea mai joasă speţă. Am intrat în casă, i-am adus 500 de franci, ea a rupt-o la fugă bucuroasă, iar eu am mers în camera mea simţindu-mă la fel de infect ca înainte de a-i da banii.
În schimb, băiatul acesta era cel care îmi întindea bani. 1000 de franci, aproximativ 5 Ron. Ce să fac cu ei, l-am întrebat din priviri. Mi-a explicat prin gesturi că banii mi-au căzut din pantaloni. Probabil când îmi căutam legitimaţia. Eu nu vorbeam franceza cine ştie ce, el nu vorbea deloc engleza.
– De unde ştii că sunt ai mei?
Mi-a arătat magazinul unde vindea. O baracă dărăpănată, minusculă, din bucăţi de lemn, pe care nici n-o observasem – şi nici pe el, de fapt –, aflată lângă o biserică numită „Paroles de vie eternelle”. Văzuse când îmi căzuseră banii.
– Dacă i-ai găsit, sunt ai tăi, am zis şi am încercat să-i bag banii în buzunar.
– No, monsieur, a clătinat din cap, ca şi cum aş fi încercat să-l păcălesc.
S-a dus spre „magazin” şi mi-a arătat produsele. Sucuri, apă, alune sărate, biscuiţi şi roşii în bulion. Am înţeles ce voia. Am cumpărat de 1000 de franci biscuiţi şi i-am dat lui. Aşa, da, a acceptat. Mi-a zâmbit.
– Merci beaucop, monsieur .
– Au revoir, mon ami .
I-am strâns mâna şi am luat-o din loc, puţin dezorientat de secvenţa suprarealistă de adineauri, decupată dintr-un film de Bunuel.
– Monsieur, je m’appelle Dani , l-am auzit în spatele meu.
– Poftim? am răspuns, luat prin surprindere, în română.
Şi-a rostit numele încă o dată. Dani, je m’appelle Dani. I-am zis numele meu şi ne-am strâns mâna iar.
– Romania, a adăugat tot un zâmbet, citind pe litere numele ţării, prinsă cu arici de cămaşa mea.
– Da, sunt din Romania, i-am confirmat.
Următoarele secunde le-am petrecut prosteşte în faţa lui, încercând să ghicesc ce crede cu adevărat despre mine, despre oricine vine în ţara lui. Mi-a fost imposibil. Îmbrăcămintea incredibil de murdară nu se regăsea deloc în zâmbetul său inocent. Dar viitorul se reflecta în unul din cele două şi nu era greu să intuiesc în care. L-am întrebat câţi ani a împlinit. Quinze. 15, a răspuns. Avea înfăţişarea fragilă a unui copil de 11 ani. Am mai cumpărat un suc, nişte alune şi nişte bulion, cu intenţia de a i le lăsa, dar nu a acceptat decât sucul. A trebuit să iau restul cu mine.
Într-un final, ne-am despărţit. Am plecat spre MONUSCO.
PS: Ca mulţi alţi congolezi, a fost reticent să îl fotografiez. Abia l-am convins. Fotografia în care apărem amândoi a fost realizată în a treia zi de la întâmplarea care ne-a adus faţă în faţă.
Un asemenea detaliu irelevant spune, totuşi, multe despre vulnerabilitatea fiinţei sale şi arată cât de departe se află de portretele mentale şi fizice, acele portrete luminoase şi idealizate pe care părinţii le fac copiilor cu intenţia de a le uploada pe Instagram sau Facebook, însoţite de comentariile haioase pe care le rostesc în diferite împrejurări.
Nu voi pomeni de îngreţoşarea pe care mi-o procură expunerea ostentativă a copiilor, laolaltă cu remarcile lor spontane şi inteligente, despre care trebuie să afle toată lumea în mediile de socializare online, însă ipocrizia generalizată, ce înlesneşte plăcerea egoistă a (re)descoperirii simţămintelor alese la fiecare articol ce face inima să tresalte de indignare (şi, cu asta, basta, redevenim mumia inertă din sarcofagul îngust de valori la care ne raportăm în căutarea satisfacţiei de sine), imbecilitatea truismelor despre bunătate şi Dumnezeu cu care ne burduşim veseli căpăţânile, insistenţa apăsătoare cu care căutăm, în ziua de azi, să propagăm în exterior o imagine supraevaluată a propriului grad de evoluţie spirituală şi intelectuală, superficialitatea modelelor care ne ghidează existenţa, toate acestea sunt la 180 de grade de mizeria exterioară a băiatului congolez, de inocenţa zâmbetului său şi simplitatea gestului pe care l-a făcut.
Urmărește VICE pe Facebook.
Mai citește despre Congo:
Fotografii cu ororile din coloniile congoleze
Congolezii chiar știu ce înseamnă să ai stil
Ghidul VICE în Congo – Partea 1