Se făcea că abia intrasem în iarnă, acum, în 2016, când cineva pe peronul metroului manevra un lemn cioplit cât să prindă o bilă într-o țeapă și pe niște cupe în laterale. Habar n-aveam ce-i chestia aia și când a intrat în viețile noastre, dar tipul cu o vârstă mai aproape de 30 decât de 20 părea cucerit de ea. Învârtea bila aia prinsă cu sfoară cum învârte italianul blatul de pizza și părea profund dezamăgit de el ca om și bărbat când rata o prindere.
M-am uitat vreo cinci minute la el, ceva mă fascina la bila aia zvârlită prin aer cum bălăngăni un morcov în fața măgarului.
Videos by VICE
Mai recent am aflat că-i kendama, un joc – auzi aici! – de îndemânare. Vine din Japonia și e format dintr-o țeapă de lemn (de regulă, căreia îi spun ken) și o bilă (căreia japonezii îi zic tama, deci dama). E un set de reguli de „prinderi” pe care trebuie să le faci, iar la final fie te bați pe umăr că ai reușit, fie te descurci excelent și te întreci cu alții. La treaba asta cu întrecerea am asistat și eu.
Campionatul ăsta, cu vreo 100 de înscriși, iar în finală cu 10, s-a ținut într-un spațiu cât o sufragerie de la Salonul Auto Moto din București. „Poate m-ai adus degeaba, să vezi ce te fugăresc”, i-a zis o mamă fiului ei cât așteptau să vadă dacă el a prins finala sau nu. Nu era cert, pentru că în finală au ajuns puțini din cei mulți care s-au calificat.
Citește și: Cât de brutale erau jocurile copilăriei din România anilor ’90
S-au întrecut cei 100 și tot ce trebuiau să facă era să execute din prima toate mișcările alea – să înțepe bila și s-o prindă în cădere, să o joace de pe o cupă pe alta și să țipă țeapa aia în echilibru pe bilă; atât cât am înțeles eu. După toată faza eliminatoriu, vreo 60 de oameni ar fi dat-o bine din prima, doar că nu toți au ajuns finaliști și aici am crezut că asist la o încăierare cu kendame.
Chiar dacă au dat-o first try, tot mai conta frumusețea, o chestie pe care e greu să i-o explici unui copil. El înțelege că trebuie să facă o chestie și finețea e ceva relativ, n-are neapărat noțiuni d-astea. Se mai băgau din când în când în seamă câte o mamă sau câte un tată obosiți și exasperați că au fost târâți la salon ca să joace fiul o bilă pe o bucată de lemn. Mai amuzant a fost cum încercau necalificații să dea vina pe finaliști. Că de ce sunt ei acolo, că ce au făcut special, că lasă, pe înregistrare (care nu cred că exista) se vede că au greșit și ei o groază. În fine, revoltă, dar s-a stins repede, că lumea voia să vadă cum e finala.
Aproape toți au fost minori, copii de școală sau chiar grădiniță, și mi-am dat seama cât de bătrân sunt când i-am văzut cum manevrează chestiile alea. Și jocul în sine e fascinant, așa, că e vorba de echilibru și de acele milisecunde când poți să prinzi bila aia cum trebuie. E cu atât mai fascinant, dacă crezi că puștii d-acum nu stau decât pe net și nu mai știu viața reală. Da, nu-i fotbal, dar e ceva mai distractiv decât ce-am avut eu în copilărie. Era o chestie similară, dar trebuia să pocnești două bile în același timp, diametral opuse. Cred că era o jucărie mai mult de enervat adulți decât exersat dexteritatea.
Citește și: Cele mai tari jocuri din România comunistă, când n-aveai Catan și Monopoly
Și dacă tot am fost la competiția asta, de unde am revenit cu niște GIF-uri ca să vezi cum s-au „duelat” (o fi bine?) în kendame, am mai căutat câteva ceva despre joc. Se pare că Ministerul Educației, Sportului și Culturii din Japonia a organizat încă din 1876 o competiție la care puteau participa copii din școala generală. Concursul s-a organizat de atunci în fiecare an și a devenit popular și în restul lumii. Asta da tradiție. La noi a venit mai recent (2008), dar ceva mai mare avânt a prins în ultimii ani.
Nu știu cât înțeleg părinții treaba asta cu kendamele, dar să știi că printre maneliști a prins imens. Edy Talent a scos melodia „Kendama” în care zice, cât de cât poetic, următoarele: „Dama, dama se joacă cu Kendama / Dama, dama, dama îi place Kendama / Și vreau să-i dau like, să-i dau like, like / Să-i arăt că și eu știu să dau spike”. Spike – like, pentru că… mna, rimează. Spike dai când bagi, evident, bila-n vârf. Sau viceversa.
După experiența asta pot zice că nu-i chiar așa stupid, cum ar putea să pară la prima vedere. Adică în momentul în care începi o competiție, îți dai seama că vrei să câștigi și toți puștii pe care i-am văzut erau fix la fel de arțăgoși sau nemulțumiți sau determinați pe cât ai fi la fotbal în curtea școlii. Sper să nu dea cineva în paranoia cu jocul ăsta, că e un fel de manipulare să ia mințile copiilor, că ar fi un pic prea mult.
Acum după ce mi-am terminat treaba cu campionatul am început să mă uit pe net după kendame, să încerc și eu să fiu la modă. Sper să-mi iasă.
