Când aveam vreo patru-cinci ani, se întâmpla să mai intru în dormitorul bunică-mii şi să o găsesc plângând. Stătea pe marginea patului şi termina cutia cu şerveţele. Nu cred că arăta latura asta a ei multora, probabil simţea că noi doi avem un fel de legătură cosmică, pentru că purtam numele tatălui ei şi aveam trăsăturile lui. Plângea pentru fiica ei Martha care murise de melanom la 28 de ani. Zece ani mai târziu, când Norman, cel mai mic copil al ei şi al unchiului meu a murit, a plâns şi pentru el.
Oamenii mureau mereu în jurul lui Buni: copiii ei, soţii ei, prietenul ei. Aşa că amărăciunea ei care dura de o viaţă era de înţeles. Când am văzut-o în patul ei înalt şi moale, acoperită de bezna din podul casei şi înconjurată de mirosul acru al bătrâneţii, mi-am dat seama că mamele nu primesc mereu ceea ce merită. Acum că mă gândesc mai bine, nu îmi mai pun problema dacă Buni a primit ce merita ca mamă, mă întreb dacă a primit ce merita ca ucigaşă.
Videos by VICE
Acum câteva luni, mi-am luat copiii şi nevasta şi am plecat să o vizităm pe Buni. Nu o mai văzusem de un an şi jumătate, iar în răstimpul ăsta ea se mutase din casa ei la un azil de bătrâni şi de acolo la alt azil de bătrâni. Nu aveam o scuză pentru absenţa mea, cred că pur şi simplu nu mă puteam împăca cu starea în care i-am lăsat casa. O catastrofă. Plină de lucruri. Cumpărătorii au zis că or să se ocupe ei de asta şi au făcut-o, au dărâmat tot. Fratele meu avea prin vecini un prieten din Long Island, care i-a zis că demolarea a fost scandalul anului.
Casa, în care mi-am petrecut o mare parte a copilăriei în vizită la Buni, era dezgustătoare. Pe la sfârşitul anilor ’90, eu şi fratele meu am stat trei zile să o curăţăm. Joe, ultimul prieten al bunică-mii, murise şi toate lucrurile lui erau acolo. El era una dintre cele cinci persoane care muriseră şi ale căror obiecte personale rămăseseră pe acolo, peste tot. Lucrurile mătuşii mele, lucrurile unchiului meu, lucrurile bunicului meu şi lucrurile celui de-al doilea soţ al lui Buni ocupau, după estimările mele, cam jumătate din volumul casei. Permise de conducere, acte importante, proiecte pe jumătate terminate şi suveniruri, chiar şi şuruburile ruginite pe care unchiul meu Norman le recuperase de pe nişte epave în timpul unor scufundări. În biblioteca de la subsol am găsit un flacon cu o soluţie roşie şi vâscoasă. Flaconul, sigilat cu ceară topită sau cu plastic, fusese lucrat de mână şi era destul de frumos, iar cutia în care îl găsisem era din lemn de esenţă tare, îmbinat foarte atent. Am crezut că e de valoare. Părea să fie destul de vechi, nu eram sigur. Aşa că am încercat să-l vând unui magazin de curiozităţi din East Village, unde am fost sfătuit să scapde flacon prin Centrul de Control pentru Substanţe Toxice.
Citește și Alzheimerul o face pe bunica mea să mă blesteme şi n-am cum să lupt cu asta
În atelierul de la subsol am găsit nişte linguriţe pentru heroină pe jumătate topite (bunică-mea avusese în jurul ei nişte persoane destul de dubioase), iar în curtea din spate am găsit un sac mare de gunoi cu animale moarte. Îți dădeai seama de la distanță că-s animale, puteai distinge forma cadavrelor. Şi eu şi frate-meu am aruncat o privire, dar am făcut-o atât de rapid, încât n-am avut timp decât să confirmăm că-i vorba de animale moarte, nu şi ce fel de animale. Frate-meu a zis că a văzut ţestoase moarte, ceea ce pare destul de probabil, din moment ce bunică-mea a avut vreo şase şi toate au murit brusc şi inexplicabil. Eu am văzut o bufniţă, ceea ce-i mai puţin probabil, dar posibil totuşi, din moment ce sunt bufniţe în Long Island. Am căzut de acord că probabil era vorba de pisici şi ratoni, care răscoleau destul de des prin gunoiul bunică-mii. Iar ea obişnuia să ţipe la ei de pe pridvorul din spate al casei. Ultima dată când l-am văzut, sacul de gunoi stătea pe iarba din faţa casei în aşteptarea maşinii de gunoi. Formele rotunde ale coapselor animalelor încă puteau fi distinse prin sacul de plastic care strălucea în lumină.
În casa aia, fiecare lucru care merita păstrat era deprimant. Un scaun balansoar de stejar, cândva frumos, şi un birou din lemn de cireş fuseseră acoperite cu vopsea albă. Rafturile pentru cărţi erau pline de eşecuri editoriale mâncate de şoareci. Covoarele erau pline de mucegai. Farfuriile erau pătate sau pline de mâncare întărită. Toaletele erau pline, cu apa netrasă, şi presărate cu pudră de talc. Buni zicea că economisea bani dacă nu trăgea apa, dar de fapt voia să ne aducă aminte că totul ţinea de economisirea banilor.
În apărarea ei, pot spune că Buni a crescut în timpul Marii Crize economice şi că, psihologic, n-a depăşit niciodată perioada. Când economia a început să meargă prost prin anii ’90 şi 2000, Buni ne-a arătat asemănările culturale dintre cele două perioade: în timpuri de criză, ne zicea ea, oamenii se îndreaptă către gândirea mistică, autoajutor şi ocultism. Nu mă îndoiesc că avea dreptate. În ciuda vârstei ei, era mereu informată şi perspicace. Obişnuia să se foiască prin casa ei scârboasă în timp ce asculta postul public de radio. Ştia totul, de exemplu, ştia că sucul de prune poate fi folosit şi ca vopsea de păr (chiar şi în acum, părul ei e de culoarea prunei). A auzit la radio sfatul unui dentist, conform căruia e foarte important să îţi clăteşti gura cu apă şi să foloseşti aţă dentară, chiar dacă n-ai ocazia să te speli pe dinţi, iar acum, la momentul când scriu textul ăsta, bunică-mea are 94 de ani şi toţi dinţii ei sunt la locul lor. Numai că se clătină. De fapt, toată mandibula ei se clătină.
După ce am ajuns la azilul de bătrâni în care era internată Buni, i-am reglat aparatul auditiv, iar nevastă-mea s-a dus să cumpere nişte scutece pentru adulţi. Buni abia dacă şi-a adus aminte cine sunt, iar când am întrebat-o de copii, nu şi-a amintit-o pe Martha deloc. Nu prea mi-a fost dor de Buni, aşa că nu mă aşteptam ca vizita asta să mă tulbure. Dar când am văzut-o cum stă întinsă în pat şi îşi suge maxilarul dislocat în timp ce dinţii ei mai au un pic şi se desprind şi nu îşi aminteşte de Martha, am cedat. Copiii stăteau pur şi simplu acolo, cu gurile deschise şi o priveau terifiaţi pe Buni. Pentru ei, ultimul an fusese un maraton de înmormântări: Gigipop. Poppa. Abuelita. Granmaman. Şi acum Buni. Era evident că ea urmează.
Au reuşit să-şi revină când Buni i-a rugat să îi cânte ceva. Copiii ştiau câteva cântece germane de la şcoală, iar Buni li s-a alăturat. Zicea că atunci când începe să cânte, se întoarce înapoi în copilărie. Trăieşte în copilărie, ca şi cum ar fi în prezent. Şi probabil că, în mintea ei, copilăria ei e încă acolo, că altceva nu cred că i-a mai rămas. Câteodată mai duce degetul la cap şi glumeşte despre „uitările” ei.
E ciudat să vezi o figură parentală în starea asta. Când eram mic, ai mei mă lăsau la Buni acasă, ca să se bucure şi ei de nişte momente de linişte, care câteodată durau câteva săptămâni. Îmi ziceau că evreii inventează lucruri, că evreii nu beau alcool, că evreii sunt deştepţi pentru că filozofia lor preţuieşte gândirea şi că nu trebuie să-i numesc evrei. Obişnuia să-mi zică: „Chiar şi când ne certăm, ai o minte bună.” Când am anunţat că urmează să mă logodesc cu o non-evreică, Buni a căzut în genunchi şi m-a implorat să nu mă căsătoresc într-o biserică. Nunta a avut loc pe un câmp, iar Buni a fost atracţia evenimentului şi a flirtat cu unchii soţiei mele, care erau cu 20 de ani mai tineri ca ea. Buni era mereu o companie plăcută, dar atunci când nu era ea gazdă, când nu era ea responsabilă cu gătitul, era ca şi cum i s-ar fi ridicat o piatră de pe inimă, ca şi când ar fi fost cu adevărat liberă.
Buni a devenit un fel de autoritate în domeniul nutriţiei prin anii ’60 sau ’70. Pe la mijlocul anilor ’70 scrisese şi publicase deja câteva cărţi despre nutriţie şi vitamine. Cam pe atunci sau poate mai devreme, a început să otrăvească oameni, cred.
Nu pot să zic exact ce a făcut şi cu ce ingrediente. Nici măcar nu pot să fiu sigur că a făcut lucrurile pe care cred că le-a făcut. Tot ce am la îndemână sunt dovezi circumstanţiale şi intuiţii care s-au adunat de-a lungul anilor. În versiunea mea asupra a ceea ce s-a întâmplat, Buni folosea la început vitamina A (care poate cauza somnolenţă, vedere înceţoşată şi greaţă, printre altele), apoi a trecut la laxative, iar pe măsură ce a îmbătrânit şi a devenit mai leneşă, a început să utilizeze medicamente care se dau doar cu reţetă.
Buni nu gătea niciodată de două ori acelaşi lucru, iar felurile ei de mâncare erau unsuroase şi bizare dincolo de orice imaginaţie. De exemplu: pui copt cu piersici şi roşii la conservă, sau cărnuri amestecate cu prune sau cu murături. Avea o oarecare reputaţie la măcelăria din zonă. Într-atât încât păstrau ficatul de rechin special pentru ea.
În ultimii ani, mesele pe care le servea conţineau din ce în ce mai multe semipreparate, iar în cele din urmă asta a devenit modul ei de operare preferat. Avea o strategie foarte eficientă: întâi afla ce mâncăruri îţi plac cel mai mult, apoi le cumpăra în cantităţi uriaşe şi te îndopa încontinuu. N-aveai cum să le refuzi, le mâncai: Jarlsberg-ul de import, îngheţata. După asta, ţi se întâmpla să leşini pe canapea sau în tren, pe drumul de întoarcere spre oraş. Fără îndoială, cu cât stăteai mai mult în preajma lui Buni, cu atât creşteau şansele ca ceva rău să ţi se întâmple. Dacă stăteai la ea o săptămână, te lovea diareea, te simţeai epuizat şi privirea ţi se înceţoşa.
La început doar maică-mea refuza să mănânce mâncare gătită de Buni, iar eu credeam că-i oarecum paranoică. Dar apoi am observat că, de fiecare dată când veneam în vizită la Buni, se întâmpla să leşin pe canapea sau în tren, pe drumul de întoarcere spre oraş. Când n-am mai mănâncat mâncarea bunică-mii, frate-meu a zis că-s paranoic. Dar după asta, n-am mai leşinat niciodată şi, la scurt timp, a început şi fratele meu să refuze mâncarea bunică-mii.
Citește și Ziarele vechi ale bunică-tii ar putea valora o avere
Dar asta e faza: nu vrei să te gândeşti serios că bunică-ta te otrăveşte. Ştii că te iubeşte, nu e niciun dubiu aici şi e atât de drăguţă. Şi ştii că n-ar intenţiona niciodată să te otrăvească. Aşa că mănânci ce-ţi serveşte, în ciuda intuiţiei tale, până ajungi să leşini de atâtea ori, încât nu mai ai nicio îndoială că bunică-ta te otrăveşte. Într-un final, de fiecare dată când o vizitam pe Buni de sărbători, aveam grijă să facem noi cumpărăturile sau să aducem mâncare deja gătită, iar Buni părea oarecum uşurată că nu o mai lăsăm să ne atingă farfuriile. Pe atunci, lui Buni începuse să-i slăbească vederea şi nu mai observa că fileurile de somon afumat pe care le servea erau acoperite de o pudră cristalină.
Aşa că ne confruntam cu o problemă: cum să explicăm oaspeţilor, străinilor, că n-ar trebui să se atingă de mâncarea lui Buni? Odată, de Pesach, fratele meu a venit la reuniunea de familie cu noua sa prietenă, o actriţă. Buni promisese că nu mai găteşte nimic, aşa că n-am crezut de cuviinţă să o avertizăm pe prietena lui frate-meu în legătură cu mâncarea otrăvită a lui Buni. Dar după ce am terminat cina, Buni a ieşit din bucătărie cu o tavă cu fursecuri cu ovăz şi stafide, care arătau oribil. Erau umflate ciudat, ca şi când praful de copt o luase razna. Prietena lui frate-meu a mâncat două fursecuri, poate de politeţe. Am privit-o crispaţi. Trebuia să participe la o repeţite, în oraş, dar a leşinat pe canapea.
Deci, de ce ne-ar otrăvi Buni? De ceva vreme, mama e de părere că Buni suferă indirect de sindromul Munchausen, o afecţiune psihică care-i face pe tutori să-i otrăvească pe cei pe care îi au în grijă. În ce mă priveşte, eu cred că Buni nu intenţiona să rănească pe nimeni. Dacă îţi strecura o pastilă, o făcea pentru că nu voia să pleci de la ea, îi făcea plăcere să îi facă pe oameni să-şi piardă trenul. „Stai peste noapte, stai peste noapte”, obişnuia Buni să se roage de noi.
Alteori, scopurile lui Buni erau mult mai practice. De exemplu, mama s-a mutat înapoi la Buni pentru scurtă vreme şi a adus cu ea o grămadă de animale de companie: ţestoase, câini, hamsteri, pisici şi toate s-au îmbolnăvit pe rând şi au murit. Şi mai era şi Joe, fostul paraşutist militar şi ultimul prieten al bunică-mii. El avea obiceiul să-şi spargă pensia pe la cazinourile din Atlantic City şi apoi să trăiască din banii lui Buni până la pensia următoare. Apoi s-a întâmplat ca Joe să-şi rupă piciorul şi în perioada aia am primit multe telefoane isterice de la Buni, care se plângea că trebuie să o facă pe servitoarea cu el. La scurt timp, Joe a murit.
Cum a reacţionat Buni? Chiar dacă ar fi fost într-o stare în care să-mi zică ce a făcut şi de ce, tot n-ar fi putut să o facă. Întotdeauna Buni a fost o enigmă, chiar şi pentru ea însăşi. Avea o poveste pe care ne-o spunea des: când era foarte tânără, un băiat încercase să o sărute într-un dulap, dar ea l-a dat la o parte şi a fugit acasă şi a plâns încontinuu. Iar noi o întrebam „De ce, Buni?” „Pentru că mă îndrăgostisem de el”, ne răspundea ea.
Tatăl bunicii mele era un om în vârstă, înalt şi chipeş. Era văduv şi fusese călăreţ pe vremea când trăia în Rusia. Mama ei avea 17 ani când se măritase cu el. Cei doi avuseseră patru fiice şi un fiu, care murise la o vârstă fragedă. Când a început Marea Criză, tatăl ei a fost chemat la birourile fabricii din Brooklyn, unde lucra ca maistru. I s-a spus că nu aveau de ales, trebuiau să-l concedieze. Apoi el şi-a căutat disperat o slujbă, orice slujbă, şi aşa a ajuns, într-un final, fochist, adică cel care alimenta furnalul cu cărbune. O explozie l-a rănit grav şi nu s-a mai întors acasă. A dispărut. La trei săptămâni după accident, bunică-mea a ieşit afară să vorbească cu un bărbat care stătea pe nişte trepte peste drum de unde era ea. Faţa lui era acoperită de bandaje. Ea l-a întrebat de ce nu mai venise acasă, iar el i-a răspuns: „Mi-a fost frică că n-o să mă mai iubeşti”. Fusese mutilat pe viaţă. Din păcate, nu l-am cunoscut niciodată pe străbunicul meu Benjamin, căruia îi port numele.
Primul soţ al lui Buni, Irving, cu care fusese căsătorită în anii ’50 şi ’60, era plăcut de toţi, la fel ca tatăl ei. Irving era partener de afaceri cu nişte italieni. Ăsta e un mod eufemist în care explic cu ce se ocupa. După 20 de ani de căsnicie, bunică-mea a divorţat şi abia mai târziu mi-am dat seama că asta fusese probabil din cauză că Irving avea şi o latură mai înfricoşătoare.
În 1982, la 70 de ani, Irving a fost implicat într-un accident de maşină. Ieşise din decor cu Cadillacul, în timp ce mergea pe autostradă. Probabil că adormise la volan sau probabil că era din cauza şurubelniţei care a fost descoperită înfiptă în sistemul de direcţie. Capul lui fusese zdrobit de fiarele maşinii, dar Irving era un evreu destul de rezistent, aşa că după patru ani de comă, s-a trezit şi a mai petrecut încă zece paralizat, după care a murit pe la vreo 80 şi ceva de ani. Între timp, averea lui Irving fusese împărţită, în urma unui proces, între partenerii săi de afaceri şi cea de-a doua sa soţie (care ţinuse la el). În timpul ăsta, Buni se tot plângea că l-a părăsit pe Irving. Obişnuia să zică: „După ce fel de lucruri făcea toată ziua, nu ştiu cum avea tupeul să vină acasă şi să o facă pe Domnul Băiat De Treabă, nici vorbă.”
Martha, fiica cea mare a lui Buni şi mătuşa mea, s-a îmbolnăvit de cancer când avea 20 şi ceva de ani. Buni avea grijă de ea. Boala a fost cauza morţii ei, dar… cine ştie. Aaron, cel de-al doilea soţ al bunică-mii, a murit tot de cancer în anii ’70. Era surd, ura televiziunea şi ţipa la copii. Buni zicea că s-a căsătorit cu el pentru că „era singurul care mă acceptă aşa cum sunt.” Fuma pipă. După ce s-a operat prima dată de cancer la gât, a jucat ping-pong cu mine, părea destul de fericit şi nu mai era aşa monstruos ca înainte. Se apucase de grădinărit. Indiferent cât de mult mânca, însă, tot pierdea din greutate şi se ofilea. Sau din nou… poate era doar cancerul.
Următorul pe lista deceselor a fost Norman, cel mai mic copil al lui Buni şi singurul ei fiu. Aşa că hai să vorbim puțin despre el: Norman era un căcănar. Era doar cu opt ani mai mare ca mine şi obişnuia să mă chinuie când eram mic. Avea un râs hidos, cam ca un porc care guiţă. Nu un porc fericit. Ci un porc care suferea. Mă ameninţa cu un cuţit şi fie îmi fura, fie îmi strica lucrurile. Încerca să mă convingă că o să mă răpească într-o noapte şi o să mă vândă „la arabi”. Poate că se purta aşa pentru că era invidios pe mine. Era destul de pătrăţos şi arată a evreu, iar bunică-mea, cu părul ei blond şi ochii ei albaştri îl găsea respingător. În contrast evident cu Norman, eşecul cărnos, eu eram atletic din naştere şi aveam trăsături de arian şi în consecinţă, eram favoritul bunică-mii. Odată am surprins-o pe bunică-mea cum îl pedepsea pe Norman: l-a dus în faţa sobei încinse, a mărit flacără şi l-a ameninţat că îi arde pula. Avea vreo 12 ani pe atunci. Tot Buni îi gătea şi feluri alese. De obicei, el refuza, dar în cele din urmăea ea continua să-i bage sub nas mâncarea. După care să-l critice că-i prea gras.
Citește și Ce probleme aveau bunicii tăi când erau tineri în anii ’50
Lui Norman îi plăceau armele. Colecţiona chestii letale precum arbalete şi securi, şi toată lumea era înspăimântată de el. Câteodată lua cu asalt casa, înarmat cu un cuţit sau cu o macetă, iar restul ne ascundeam prin camere de frică. Când aveam vreo şapte ani, Norman mi-a turnat gaz metan pe mână şi i-a dat foc, ca să-mi arate cât de puternic este gazul metan şi cum, dacă ia foc, o să-mi protejeze mâna de arsuri. E adevărat că nu m-a durut, dar mi-a ars tot părul de pe mână. Altă dată, când eram în vizită prin Lowng Island, în timpul adolescenţei mele, nişte copii m-au placat şi m-au rostogolit de câteva ori. Maică-mea credea că Norman i-a pus să facă asta.
Ar trebui să precizez că Norman era un geniu? Chiar era, putea să facă orice. Când aveam opt ani, m-a dus într-o după-amiază pe Canal Street, la vreo câteva străzi distanţă de locul unde stăteam în cartierul Tribeca, ca să-mi arate că poate cumpăra şi asambla componente de calculator într-un dispozitiv funcţional. Ceea ce a şi făcut.
Pe la sfârşitul anilor ’80, când avea 28 de ani, Norman încă mai locuia cu Buni, dar şi-a dat seama de ce se întâmplă. Între timp slăbise, avea o prietenă şi se gândea la o carieră în domeniul IT, în branşa care se ocupa cu „computere interconectate”, după cum se numea pe atunci ceea ce avea să devină mai târziu Internetul. Îi plăcea să facă scufundări. Uneori dormea cu echipamentul de scafandru pe el în cadă şi alteori închiria o barcă şi făcea scufundări prin preajma vreunei epave. În timpul scufundarilor, făcea poze.
În ziua accidentului, Norman plănuia să meargă la scufundări cu o barcă închiriată, dar Buni nu voia ca el să se ducă, se plângea mereu de cât de scump era hobby-ul lui, aşa că i-a strecurat ceva. Cred. Nu se simţea în apele lui în dimineaţa aia, simţea că îi e rău. Totuşi, partenerul lui l-a convins să iasă totuşi la scufundări, dar apoi a apărut o problemă la echipamentul lui Norman cât timp se afla sub apă. Poate a fost doar o defecţiune, sau poate a fost vina lui Norman, pentru că şi-a personalizat echipamentul (pentru că era un geniu). Partenerul lui a ieşit la suprafaţă singur, în loc să-şi împartă oxigenul cu Norman. Nu ştim nici acum de ce Norman a ales să rămână acolo jos. Poate a crezut că nu are destul oxigen pentru o „ascensiune controlată” de urgenţă, atunci când expiri pe toată durata urcării până la suprafaţă. Sau poate că a rămas blocat pe epava submarinului pe care el şi partenerul lui o explorau. Sau poate se simţea prea rău ca să încerce să se salveze. Există nişte flăcări de semnalizare pe care cei care fac scufundări le pot lansa la suprafaţă, ca să-l alerteze pe scafandrul salvamar, care se presupune că trebuie să fie mereu în stare de alertă pe puntea navei de pe care se fac scufundările. Norman şi-a lansat steagul de urgenţă. Dar aici era vorba de Lowng Island, unde regulile referitoare la scanfandrii salvamari de pe punte nu sunt luate în serios, iar Norman a murit acolo jos, în timp ce se uita la nenorocita aia de flacără cum pâlpâie.
După ceva vreme, soţia mea a pierdut sarcina. Interesantă întâmplare. De fapt, nu e „interesantă”, dar mi-am adus aminte de incidentul ăsta abia în momentul când m-am apucat să scriu textul ăsta. Când am anunţat restul familiei că urmează să avem un copil, Buni a luat-o razna, se plângea că o să fie încă o gură de hrănit şi n-o să ne-o putem permite. I-am făcut o vizită lui Buni chiar cu puţin înainte ca soţia mea să piardă sarcina şi, deşi am avertizat-o să stea deoparte de mâncarea bunică-mii, cu toţii mai avem momente când cedăm ispitei. Şi… sarcina ei era mult prea avansată pentru un avort spontan. Iar vizita şi pierderea sarcinii sunt mult prea apropiate în timp. Dar s-a putea să fie doar o coincidenţă.
Mai târziu, când am reuşit să facem un copil, Buni a venit la noi ca să sărbătorim şi i-a adus cadou copilului o pereche de foarfece medicale mari şi ascuţite. Cu altă ocazie ne-a adus o grămadă de sfecle roşii. Am întrebat-o: „Buni, de ce ne-ai adus 15 conserve de sfeclă roşie?” Avea multe reţete cu sfeclă roşie şi multe dintre ele includeau seminţe de floarea soarelui. Era foarte mândră de o reţetă inventată chiar de ea: îngheţată de sfeclă roşie şi seminţe de floarea soarelui. Nu poţi s-o depăşeşti ca valoare nutritivă, zicea ea. Interesează-te. Am făcut-o, am deschis calculatorul şi am căutat: „sfeclă roşie la conservă şi seminţe de floarea soarelui.” Iar Google mi-a răspuns: „RETURNAŢI PRODUSUL CÂT MAI URGENT.” Tot ce ne-a dat bunică-mea fusese retras de pe rafturile magazinelor.
Câteodată când povestesc toate astea, am impresia că oamenii cred că ar fi trebuit să fac ceva. Nu pot să le zic decât că mi-a fost destul de greu să pun lucrurile cap la cap, iar cât eram copil n-am înţeles, de fapt, ce se petrecea. Uneori, când mă punea în pat la somn, Buni obişnuia să-mi aducă o ciocolată caldă, care părea uleioasă şi subţire. Iar când mă trezeam, descopeream că trecuseră vreo 24 sau chiar 72 de ore. De trei sau patru ori ne-am dus la spital, pentru că aveam probleme cu respiraţia. Dar abia pe la vreo 30 de ani am făcut conexiunile şi am realizat că nu e normal să dormi trei zile şi că de fiecare dată când m-am trezit în miez de noapte cu probleme de respiraţie, mă aflam la Buni acasă.
Şi chiar şi atunci când mi-am dat seama de toate astea, ce puteam să fac? După ce Joe, ultimul prieten al lui Buni, a murit, m-am dus la poliţie şi le-am spus că Buni e implicată. Iar ei mi-au zis: „Şi ce să facem noi în legătură cu asta?”
În momentul ăsta, simt că ar trebui să-mi pese. Simt că ar trebui să duc asta la bun sfârşit. Fie las în urmă trecutul, o iert pe bunică-mea şi devin zen, fie aduc dovezi care să arate clar ce-a făcut ea de-a lungul timpului şi îi dezvălui adevărata faţă. Aveam de gând să îi mai scotocesc încă odată prin casă, dar acum casa nu mai există. Şi nimeni nu dezgroapă cadavrele, iar Buni habar nu are ce a făcut. Şi n-o să fie niciun deznodământ dramatic. În timp ce stăteam acolo şi îi ascultam pe Buni şi pe copiii mei cum cântau, fără să plâng în adevăratul sens al cuvântului, am realizat că nu-mi pasă de ce s-a întâmplat, că nimănui nu-i pasă, că pasărea e pentru poliţiştii dinCSI şi medicii din Spitalul de urgenţă şi puşcaşii marini plini de muşchi din filme.
Nu cu mult timp în urmă, vorbeam cu un amic căruia îi povestisem despre Buni. Amicul meu mi-a zis pe un ton foarte casual că Buni ar fi putut să mă omoare din greşeală, ceea ce m-a surprins. Nu era deloc aşa, i-am răspuns.
„Dar n-ai avut probleme cu respiraţia? Nu te-ai dus în miez de noapte la spital? Nu voia să te omoare, voia să te liniştească, dar ar fi putut să te rănească.”
„Probabil că aşa e”, i-am răspuns, încuviinţând din cap, încet şi cu neîncredere, pentru că Buni nu m-ar fi rănit niciodată. Între noi doi există o legătură cosmică.
Traducere: Mihai Niţă
Urmărește VICE pe Facebook.
Citeşte mai multe despre morţi suspecte:
Am fost arestat pentru crimă în Transnistria
Deghizarea cadavrului în păpuşă sexuală
Tata a fost terorist