Am învățat la școala lui Soros, ca să scap de comuniștii și corupții din România

(Autorul, în anii de glorie ai studenției în Budapesta. Fotografie din arhiva personală)

În fața ambasadei Ungariei de la București vor avea loc, astăzi, demonstrații pro Universitatea Centrală Europeană (CEU), adică universitatea lui Soros. Orban și banda lui autointitulată „iliberală" încearcă, printr-o lege dedicată, să închidă cea mai tare universitate de științe sociale din Europa Centrală și de Est, acreditată în Ungaria.

Valoarea ei e continentală, mii de intelectuali s-au format în spiritul liberal și umanist al instituției girate de Universitatea Statului New York. E motivul pentru care unguri, români, polonezi, cehi, baltici ori nemți trebuie să se opună brutalității unui regim care sufocă țara vecină. De ce guvernul populist nu fondează o universitate de studii ale democrației iliberale. Pentru că Orban a depășit discreta linie roșie care îl ținea drept un autoritarist obraznic.

Regimul lui a devenit fascistoid: refugiații sunt închiși după garduri, guvernul închide universități în procedură parlamentară de urgență (ce asemănare!), skinheads din garda maghiară defilează pe străzi nestingheriți. Ungaria cade în abis, ea a interzis libertatea de gândire și asta e o problemă europeană gravă. Iar dacă nu facem nimic, alte mici contrapartide ale lui Orban din estul UE conduse de șmecherași ca Dragnea sau Kaczynski îi vor lua exemplul. Nimic nu e mai periculos pentru ăștia decât oamenii care gândesc.

Sunt absolvent al CEU și vreau să-ți povestesc despre saltul meu din școala (post)ceaușistă la universitatea lui Soros. E o chestie personală, nu e un elogiu adus CEU, nici vreo analiză ori chemare la luptă. E drumul meu din România sinistră a lui Vadim și Năstase către o experiență universitară la Budapesta pe care o credeam, pe atunci, absolut inaccesibilă.

Anii '90 mi i-am petrecut în Facultatea de Drept de la Universitatea București. Erau ani ceaușiști în termeni academici, facultatea noastră era înapoiată cu vreo 30 de ani; cursuri răcnite de la catedra amfiteatrului, seminarii la care un prof mai mic „te asculta" nervos, doctrinele din tratatele după care învățam se împotmoleau prin Franța anilor 70, nu exista sistem de credite, iar bursele în străinătate se afișau cu două zile înainte de scadență la avizier.

Era perioada pre-Erasmus, eram fără internet, însă cu Club A, cu Cireșica și câteva pulane pe spinare la demonstrațiile studențești din toamna lui '95.

La cursuri era cam la fel. „Ieși afară, mă, nesimțitule că mă enervezi", șuiera un prof de la Drept către studentul din rândul din spate din amfiteatru. „Sunteți o generație fără ținută", urla un alt docent revoltat că femeile fumează (pe bune, asta era de anii '20). Altul își ridica statuie la fiecare curs pentru contribuțiile imense la sistemul nostru constituțional și la perpetuarea discretă a PCR-ului.

După absolvire și o licență luată mediocru, un amic politician îmi pune pile să lucrez pe la Finanțe; jurist, tată, mănânci un pic de căcat, dar te înfigi bine, pică banu'. N-am putut. Trebuia dat un concurs fictiv unde să pice ăia cu speranțe și poate mai bine pregatiți, dar să ia jobul ăla pilosul, adică eu. M-am cărat și m-am angajat ziarist la Agerpres, o hudă infestată de comuniști și de pupincuriști noi. Altfel, foarte cool, jurnalist, din prima urma să acopăr Camera Deputaților, mâncare la cantina de la Parlament, eclerul doi lei (vechi! Era subiect de presă), durere în cur și lene cât încape - erau ultimele luni ale Convenției Democrate - zilnic apel nominal, cvorumul nu se întrunea, parlamentarii se pișau pe el de job.

Consecutiv, și eu. Însă aveam o problemă. Salariul meu lunar era de 95 de dolari americani. Cum să trăiești, frate, cu banii ăștia? Cine să te-ajute?

Cum cine?

Soros.

Apoi, erau deja anii 2000, Iliescu și Năstase se bateau cu fasciștii de la PRM în topul politicii românești. Trebuia să te cari afară la o bursă, ceva. Dar cine să îți dea o bursă?

Cum cine?

Soros.

Universitatea Centrală Europeană îmi părea Mecca. Numai deștepții se îndreptau într-acolo; fără zece pe linie nici nu te puteai gândi, umblau zvonurile vremii. Ei aș, mergea și cu nouă.

Interviul a fost primul șoc. Profesorul trimis de CEU la București să îi intervieveze pe românii care chiar voiau o carieră academică sau să scape de sărăcie era ciudat: te asculta cu răbdare, lua notițe și părea realmente interesat de tine. După patru ani în care am fost tratat ca o vită anonimă de la care în sesiune se mulgeau examene, în fața mea era un prof universitar american care își nota ritos cursurile mele preferate, lecturile mele, până și preferințele mele „extracuriculare", adică baschet și blues.

Apoi, „scrie în curriculum vitae că acoperi ca jurnalist Parlamentul țării tale și lucrezi la Agerpres; asta e agenția națională de știri?" „Da", îi răspund timid, aproape rușinat. „Adică lucrezi la un fel de Associated Press a României, nu?" Îmi venea să pufnesc în râs și să îl întreb dacă știe unde e. Dar m-am controlat și am răspuns zâmbind: „Desigur". „În mod evident ai un job și o responsabilitate care fac diferența". Singurul care valoriza munca mea era un profesor de la CEU. Și mă convinsese și pe mine.

Atât de mult am fost convins, încât am luat bursa și număram zilele până să mă car la Budapesta, să-mi încep anii de studenție la Științe Politice.

Bursa Soros era de cinci ori mai mare decât salariul. Amice și amici de-ai mei, publicitari, platiți bine, băieți care s-au scos și care făceau reclame la telefoane și detergenți câștigau mai puțin decât o bursă Soros.

Dincolo de un program academic mișto, bursa la CEU te salva de sărăcie. Adică puteai studia fără a fi obligat să mănânci numai parizer.

Erau zilele în care te revolta asasinarea lui Carlo Giuliani, apoi a început tot circul războinic post 9/11. Universitatea era liberală pe stil leftist-liberal american. Mulți inteligenți îmi spun azi ca Soros m-a lucrat discret și mi-a injectat doză cu doză o variantă politică pervertită a societății deschise, mi-a diluat stângismul adevărat (spun unii) ori mi-a vândut un universalism care neagă nenatural orice tradiție ori valoare conservatoare (spun alții), toate astea în timp ce neoliberalismul corporatist transnațional îți era pus ca un văl al ignoranței.

Say whaaaat?

Aiurea. Citeai tot ce voiai, literalmente tot ce voiai. Biblioteca îți stătea la dispoziție și nu cu un bibliotecar acru care îți aducea cartea în 30 de minute după ce scriai o cotă pe un petic de hârtie, ci puteai comanda o carte care nu exista (încă) în rafturile libere ale bibliotecii. Așa l-am cerut pe Kwame Anthony Appiah, un filosof ghanian al culturii, un sorosist critic din Africa subsahariană.

Animalul scăpat din mediul academic postceaușist fu din nou confuz. Proful de filosofie politică m-a chemat la începutul semestrului la el în birou ca să discutăm mai pe îndelete despre filosofi liberali sorosiști precum Rawls, Shklar, Berlin sau Rorty. Bat la ușa biroului, îmi bag capul pe stilul „Petițiune" și întreb „mă scuzați, zău, nu vreau să deranjez, știu că aveți lucruri mai bune de făcut, se poate? Dar nu aș vrea să inoportunez…"

Profesorul, Petr Lom de la Harvard (acum regizor de filme documentare), mă privește cu ochii cât cepele: „De ce vă scuzați cu toții? Sunt aici să vă învăț, asta e slujba mea, intrați oricând aveți vreo dilemă legată de filosofia politică". Ba era chiar înțelegător când mai scăpai câte un curs pentru că nu ai auzit deșteptătorul din cauza alcoolului sau din cauza cititului. Până și ideea de „curs" îmi era compromisă, trebuia să citești vreo 40 de pagini dintr-un autor dat și le discutai liber cu colegii. Proful modera. Puteai spune orice.

Îți dai seama că în România lui 2017, elevul este în continuare pus la colț dacă are tupeul să își confrunte profesorul cu întrebări sau dileme. În sistemul educațional românesc: trebuie să stai în banca ta, să nu întrebi, să nu ai incertitudini și, dacă le ai, să le ții pentru tine. Sau să le cauți pe internet că am auzit că „nu e cool".

În fine, mă întorc la Soros al meu, și-mi amintesc cum un curs de „Politici și identități" era moderat de o profă venită tocmai din Noua Zeelandă (soroșismul lovește și antipozii).

Studenții organizau, de fapt, cursurile care erau o sinteză de multimedia și discuție liberă. Eu organizasem unul despre Spike Lee și Malcolm X. Miklos Sukosd m-a pus pentru totdeauna pe studiul politicilor mediului înconjurător și al studiilor de media.

Toate astea erau pe banii lui Soros care mi se părea că investește împotriva lui, în logica lui Dragnea. De fapt, atunci, în 2002, Soros și-a luat mâna de pe CEU și a lăsat universitatea să își gestioneze singură finanțele. Deci, orice asociere între acțiunile lui Soros și politicile universității ține de gargară.

După CEU am studiat la alte două universități occidentale, însă erau departe de valoarea universității din Budapesta. De atunci, ciclic, mă întorc în biblioteca de strada Nador 11 la distanță egală de Podul cu Lanțuri și de Catedrala Sfântului Ștefan și îmi documentez proiectele.

CEU e adevărata mea alma mater care m-a scăpat de stilul milităresc de învățare și care mi-a plantat ceva spirit critic.