Am pus un psiholog să-mi spună de ce o dau în bară după prima întâlnire

Ceva ce aud în continuu de la prieteni și de la oameni pe rețelele de socializare e că motivul pentru care sunt în continuare atât de incredibil de singură, în pula mea, e că fac eu ceva greșit la întâlniri.
Nu-mi place un gen anume de tip și, cu toate astea, aproape toate scurtele mele încercări de a mă cupla monogam se termină la fel: mi se dă țeapă. Deci ar avea sens că fac eu ceva greșit. Dar indiferent cât de mult timp mi-am petrecut încercând să-mi dau seama care-i cauza problemei, nu înțeleg unde greșesc.

Normal, nu pot să nu mă gândesc în continuu la chestia asta. Am ajuns până-ntr-acolo încât m-am hotărât să mă testez și să-mi dau seama, odată pentru totdeauna, cine e, de fapt, responsabil pentru viața mea sentimentală de căcat: eu sau stocul aparent interminabil de bărbați imaturi, indisponibili emoțional, din Los Angeles.

Videos by VICE

Pentru că probabil nu sunt cea mai obiectivă persoană, când vine vorba de analizarea propriului meu comportament, m-am hotărât să cer ajutorul unui terț. Mai exact, am apelat la Alan Dybner, terapeut marital și de cuplu din Los Angeles.

Citește și Poveștile de iubire din Ferentari îți arată că toți suntem la fel de proști când dăm de dragoste

A fost de acord să asculte o înregistrare cu mine la o primă întâlnire cu Johnny Love, un tip pe care l-am cunoscut prin niște prieteni. (Deși a spus foarte clar că nu-i terapie și că eu nu-i sunt oficial client.)
Deci, a avut loc întâlnirea. Johnny a fost simpatic și te-nțelegeai ușor cu el. Un tip încrezător, deloc tripat de faptul că îl înregistrez. O bilă albă din partea mea. Am băut, dar nu la greu. Conversația a mers ușor. L-am găsit atrăgător din punct de vedere fizic, deși diferit față de genul de tipi de care sunt atrasă de obicei. Era în formă. Gen, ținea la mușchii lui și chestii de-astea. N-avea niciun tatuaj cu The Simpsons, niciun skateboard și nicio pagină pe Soundcloud pe care-ar trebui să intru. Nu era nici actor, nici comic, nici scriitor. Nu mi-a cerut nici măcar o dată adresa de mail a vreunui editor. Numai plusuri. Ne-am înțeles bine, dar n-a părut o întâlnire prea pe flirt sau romantică, mai degrabă am fost ca doi prieteni care o ardeau împreună. Oare o terță persoană ar putea să vadă interacțiunea noastră față de cum am simțit eu că a mers?

Peste câteva zile, m-am întâlnit cu Dybner ca să ascultăm întâlnirea împreună. Au fost poate cele mai penibile 90 de minute din toată viața mea.

Uitasem mult din întâlnire până ce-am ascultat înregistrarea. Am făcut conversație de-aia evident politicoasă, de primă întâlnire. Gen cariere și hobby-uri și chestii de genul. Dar am mai vorbit pe larg și despre fetișiști pe costume manga, povești horror cu masturbare reciprocă și iubirea mea pentru cunnilingus.

Apoi eu și Dybner am dezbătut întâlnirea, referitor la întrebarea mea mai amplă: sunt eu problema?
Mai întâi, mi-a oferit evaluarea lui asupra întâlnirii. „Păreți să vă fi simțit bine”, a zis el. „Ați râs amândoi mult și ați fost însuflețiți. Simt că există o conexiune între voi.” M-a întrebat ce părere am despre asta și i-am zis că m-am simțit bine, dar că n-am simțit conexiunea menționată de el, pentru că nu prea existaseră atingeri sau flirt. Presupusesem că nu-i place de mine și mă purtasem în consecință.
„Ai presupus că el nu interesat, deci nu i-ai arătat că ești tu interesată?”

„Da.”

„De ce?”

„N-a făcut nicio mișcare și mie-mi trebuie genul ăla de chestie. Măcar o dată. Am nevoie de primul semn și pot să preiau eu de-acolo.”

„Te-ai gândit vreodată că poate și el simte același lucru?”

„Nu.”

„Ai fi putut să faci tu o mișcare, în loc să presupui că nu vrea el să faci nicio mișcare.”



Anxietatea pe tema primei mișcări îi afectează pe toți oamenii singuri de pretutindeni, nu doar pe mine. „Supraestimezi riscul [de a fi respinsă] și te subestimezi pe tine însăți”, a spus Dybner. Recomandarea lui? „Asumă-ți riscul. Dacă nu-ți iese, acceptă situația. E OK să te simți rănită. O să-ți treacă.”

„A-ți da seama e primul pas”, a spus Dybner. „Dar apoi trebuie să acționezi, ceea ce e mai greu”. Pentru început, acesta recomandă să-mi iau o clipă în timpul întâlnirii – poate cât sunt la baie – să văd cum mă simt și ce sentimente nutresc față de persoana cu care sunt. Îmi place de omul ăsta sau doar vreau să-i placă lui de mine? Dacă-mi place de el, ce pot să fac să-i arăt asta?

Dintr-un motiv sau altul, nu-mi dăduse niciodată prin cap până atunci că partenerul meu de întâlnire ar putea să simtă aceeași nervozitate și anxietate pe care o resimt și eu. Am tendința să presupun că eu sunt cea care trebuie să muncească din greu ca să-mi cuceresc partenerul, iar când nu există atingeri fizice sau nu au loc întâlniri ulterioare, presupun că e din cauză că persoanei respective nu-i place de mine.

Nu ajută nici faptul că, între heterosexuali, femeile sunt educate să se aștepte din partea bărbatului să facă mișcările și să fie proactiv. Am încercat întotdeauna să resping modul ăsta de a gândi și am reușit, în toate celelalte aspecte ale vieții mele sentimentale. Cu toate astea, când am de a face cu o persoană cu totul nouă, până acum n-am fost în stare să-mi fac la fel de mult curaj ca stunci când, să zicem, îi cer unui tip cu care mi-o trag să-mi dea limbi. E mai greu să faci asta în aceeași cultură a relațiilor care le face pe femei să se simtă „obsedate” pentru că îi trimit un SMS unui tip. Există presiunea de a reprima comunicarea, de teamă să nu părem dornice de relație din prima.

Citește și Fotografiile astea erotice îți arată partea dubioasă a poveștilor de iubire

Dar știi care-i faza? Eu chiar vreau o relație din prima. Poate problema e că insist să am răbdare cu tipii care au nevoie s-o ia încet. Oare am tendința să mă-ndrăgostesc de tipi indisponibil? Dacă da, bănuiesc că eu sunt problema. Nu?

„Nu-i corect să spui că e numai vina ta”, a spus Dybner când i-am explicat chestia asta. A fost de acord cu mine că e în mod special dificil să te cuplezi în Los Angeles. „Aici există mulți oameni care se concentrează mai mult asupra carierei decât asupra relațiilor”, a spus acesta. A mai sugerat și că s-ar putea să mă simt eu prea bine singură.

Cu asta îmi dau seama că mă lupt. Instinctul îmi spune că sunt deschisă la iubire, dar momentele când m-am apropiat de așa ceva au fost puține și rare. Există un soi de confort în a alerga după tipi indisponibil, iar faptul că locuiesc într-un oraș mai degrabă ocupat de astfel de tipi face cu-atât mai ușor traiul în zona aia de confort. Poate chiar îi evit pe cei care ar putea să vrea să se cupleze cu mine la modul serios, de frică că ar trebui să mă așez. Dybner spune că e ceva obișnuit – mulți se grăbesc să inventeze ceva greșit la persoanele care au perspective, ca pretext pentru o despărțire.

Când ceva ne vine prea ușor, ne speriem. Ni se actiează stima scăzută de sine și ne spunem ceva de genul: sigur e ceva în neregulă cu persoana aia, de vrea să mă iubească atât de rapid. Pe bune, m-a cunoscut? Scriu pe blog despre cum nu-mi place să sug pula. Ce dubios bolnav și dement ar vrea să fie cu așa o tipă?

Poate că e o concluzie de căcat, dar e una la care persoanele singure obsedate de sine și oamenii care încearcă adeseori să ne ghideze nu prea se gândesc: răspunsul nu e simplu. Fac și eu chestii greșite, dar la fel facem toți. Suntem toți niște căcăcioși speriați care nu știu cum să se descurce cu propria anxietate. Conștientizarea în sine nu rezolvă problema. Trebuie să și faci ceva din banii ăștia și-aici se complică situația. Bănuiesc că la asta trebuie să lucrez acum. Să fac ceva diferit, în loc să repet aceleași acțiuni și să mă aștept la rezultate diferite.

Poate am presupus prea rapid că Johnny nu mă place și-ar fi trebuit să mă străduiesc un pic mai mult să programez o a doua întâlnire. De fapt, asta o să fac. Dacă tot restul dă greș, poate trebuie dracului să mă mut din Los Angeles.