Am renunţat la vegetarianism ca să mănânc tocană de șobolan

Am trăit timp de trei luni în munții Kairak din Noua Guinee cu un trib de oameni semi-nomanzi numiți baining.

Stau întinsă pe bancheta unui Nissan Pathfinder, cu tapițeria sfâșită care îmi arde pielea în căldura densă a după-amiezii.

Nu mă pot mișca. Simt o durere sfâșietoare prin tot corpul.

În ultimele luni m-am luptat cu malaria (de două ori), cu dizenteria (de mai multe ori), cu rănile infectate, ocazional diagnosticate de amici doctori ca ulcer tropical (infecțiile din junglă, apar tot timpul, spun ei.) M-am confruntat cu multe femei nebune care spuneau că iubitul meu este al lor şi că ar trebui să plec de lângă el, în timp ce mânuiau cuţite late.

Dar în acest moment, pe bancheta jegoasă a micului camion, asta mă omoară: Timp de trei luni am trait cu un trib de oameni semi-nomanzi și m-au hrănit cu mult prea multe căcaturi dubioase.

„Fratele” meu Levi își întinde gâtul pe geam și îmi zice oftând: „Surioară, cred că e timpul să cobori de pe muntele ăla.”

Și Levi e un baining, dar dintr-o versiune mult mai modernă a tribului. Nu a mai trait în sat din adolescență, adică de vreo 20 de ani și nu-i duce lipsa. „Băieții aia sunt sălbatici acolo sus, surioară.”, mă avertizează el.

Dar nu trece mult timp și ajung din nou la înălțime, pe culmea draguță a dealurilor, unde am o mică colibă, mă bucur de o priveliște superbă și de compania unei familii foarte de treabă.

Sunt o mână de chestii comestibile sus pe munte și cam atât. În mare parte, cartofi dulci, care sunt mereu delicioși, și rudă lor mai puţin rigidă, taro-ul. Mai găsești ardei gras sălbatic, ocazional roșii, papaya, ananas și multe, multe arahide.

Se face un foc dimineața și încă unul seara. Cu excepția momentelor când vin acolo și încerc să leaduc nişte saci de orez, mâncarea lor e mereu aproape la fel: o fiertură din nucă de cocos plină cu chestii găsite în timpul plimbării prin boscheți din acea zi.

În timp ce mă chircesc de durere în spatele tractorului lui Levi, îmi amintesc clar că cina de acum două zile a avut câteva verdețuri pe care nu le-am recunoscut. De obicei mâncăm codițe de dovleac, frunzele tinere şi pufoase de deasupra tulpinii. La prima vedere seamană cu funzele din viță de vie, dar sunt înmuite într-o cremă dulce-sărată din nucă de cocos care intră bine. Chiar am învățat să-mi placă și să-mi fie poftă de el.

Dar în seara aia, verdețurile au fost  diferite, cu mult mai multe încrengături decât plantele agățătoare obișnuite, făceau parte dintr-o altă specie. Erau destul de flexibile ca să le înghiţi, dar oricum erau destul de rigide, dense și fibroase ca niște rădăcini de copac.

Nu e vorba că aceste verdețuri sunt otrăvitoare, doar că nu sunt obișnuită să mănânc bețe la cină.

Durerea pe care o simt acum, la două zile de atunci, e însoțită de imaginea mentală a unor bușteni și crăci, care se adună în mijlocul unui râu. Îmi imaginez un baraj dens de încrengături complet nedigerate, care se înghesuie încet în colțurile căii mele digestive. Simt cum împing și rup marginile subțiri ale intestinului, de parcă ar fi niște cioburi pe o foaie de ceapă. Doamne Dumnezeule!

Și asta nu e prima oară când am luat cina cu tribul într-o situație neobișnuită. Chiar acum două săptămâni, m-am trezit mai devreme într-o dimineață din cauza agitației lui Nerus și Elias, cei mai tineri frați, care țipau de fericire lângă cocioaba mea. Ramilang, cel mai mare, abia se întorsese din pădure cu un coș plin de mumut, echivalentul local al șobolanului. Băieții au sărit în ajutorul mamei lor să strângă surcele ca să aprindă un foc. Ramilang a pus fiecare cadavru pe foc, le-a pârlit blana umedă care sfârâia pe măsură ce se topea de pe corpurile lor mici și moi.

Nu erau preparaţi în vreun mod special. După ce a terminat, Ramilang i-a pasat surorii mai mici care azvârlea corpurile carbonizate pe o bucată de lemn și le ciopârțea în bucăți cu lovituri rapide de cuțit. Apoi, din nou, carnea era predată mamei, care o arunca într-un cazan mare de supă de cocos, ca să fiarbă și să se frăgezească până la cină.

Pe măsură ce se lăsa seara, mă chinuiam să mă gândesc la tot felul de planuri ca să mimez că-s bolnavă şi speram să fi mâncat ei tochitura de şobolan până seara? Poate s-o lase copiilor pentru masa de prânz de la școală?

Dar nu. Pe măsură ce se servește cina, arunc un ochi prin semi-cercul de fețe, luminate călduros de foc, de la cel mai bătrân la cel mai tânăr, cum înfulecau gură după gură, copleșiți de încântare.

Căutam prin supă, pe furiș, speram să găsesc o îmbucătură recognoscibilă: o bucată de cartof, o felie de banană. Neah. Doar șobolan și fiertură. Sorbeam câte-o linguriță din lichidul lăptos. Mă gândeam că înghiţitura asta nu putea să-mi facă prea mult rău.

Dar apoi, Mary, s-aîntors către mine. E o fată de vârsta medie, cam ca mine; pielea ei închisă era împodobită de o mască multicoloră de semințe de ardei gras (care arată fabulos ). Privirea ei entuziastă a căzut direct pe mumut-ul neatins din bol. Dintr-o mișcare, a scs repede o bucată mare de carne. Kai-Kai, a spus ea cu nerăbdare în ochi, ca un copil. Mănâncă.

Înainte să proceseze traducerea mea „Nu mulțumesc. Sunt o încuiată cu probleme alimentare”, mi-a bagat deja bucata în gura căscată de dezgust, pe care l-a confundat cu poftă.

Așa că aveam doar jumătatea asta de secundă ca să decid dacă scuip sau înghit. Am renunţat şi am mestecat.

În timp ce nu știam exact ce parte de animal măncam, m-am aventurat să fac o presupunere: avea savoarea mirosului de căcat. Îmi simţeam gâtul strâmt, parcă mă implora să scuip tot. Dar eu m-am luptat.

Era prima bucată de carne pe care am mănâncat-o cu ei și prima pe care am mâncat-o în mai bine  cinci ani. Așa că am trecut peste vegeterianism pentru ultimul lucru pe care oricare dintre cunoscuții mei l-ar mânca. Tare, bună treabă am făcut, ce să mai zic.

Dar știi ce? Era chiar mişto. Nu în felul orgasmic post-vegetarian o-doamne-carnea-e-atât-de-bună-omg, dar la modul care ne amintește că mâncarea înseamnă mult mai mult decât proteine, grăsimi și calorii. E despre comuniune, stat împreună și împărțit. E despre a trece peste propriile căcaturi idioate.

În acea după-amiază, în care aproape am murit pe bancheta din spate,  prietenul meu Levi s-a oferit să mă lase acasă după ce mi-am revenit. Nu, merci, frate. Am comisoane de luat, pungi de împachetat. Mă întorc sus pe munte.

Traducere: Fontana Curcă

Citește mai multe despre mâncare:

La cămin, orice pui în farfurie devine mâncare

Veganii nu sunt deloc niște snobi

Weekendul trecut, cel puțin zece mii de câini au fost uciși și mâncați în China