Foto de Dragoș Hanciu
De Noaptea Albă a Galeriilor am făcut un tur de şapte ore juma’ prin vreo 20 de galerii bucureştene, cu doar vreo cinci pahare de vin la bord. Pe scurt, a fost o experienţă amuzantă, interesantă şi teribil de obositoare.
Videos by VICE
Am început pe la 19 şi un pic cu Facelook-ul Floricăi Prevenda, pe la AnnArt, prin zona aia snoabă de pe la Aviatorilor. Era ceva care malaxează facebook-ul și portretistica, cumva interesant, dar și expirat. Eram doar eu, gaşca mea și o echipă de televiziune.
La D3Sign box Laura Brumă expunea fotografii apropos de relația dintre București și Paris. Cum să zic, eu am icsat la coloana de NU. București nu este micul Paris. Poate a fost odată, dar acum în mod cert nu mai este. Prima senzație de degeaba a serii şi deja începuse să se înnoreze.
Înspre Statuia Aviatorilor, la Galeria IX, am dat de primul expozeu care părea viu și deținea măcar un exponat interesant. Nu-i vorba de DJ Vasile care digeia în curte, ci de camera cu Neuronul gigantic. Expoziția se numea chiar Neuron și avea trei artiști pe afiș: Vlad Basarab, Andrei Ciubotaru și Dragoș Neagoe. La plecare cam picura.
La UNAGaleria tipa asta cânta și era transmisă live pe internet. Nu știu cine e, dar cânta frumos. Ce nu mi-a picat deloc bine a fost senzația că deranjam într-un spațiu mare și gol, în care camerele de filmat erau amplasate prost, cât să nu te poți mișca sau așeza deloc.
La trei colțuri de stradă mai încolo, la Alert Studio de pe Mircea Vulcanescu, se proiecta un film cu oameni cu dezabilităţi. Care, ce să vezi, cântau și ei. Proiectul era ceva mai mult decât niște documentare observațional cu malformați cântători, era incursiunea unui italian într-o zonă extrem de poluată cu un gaz rar și nobil din Cehia. Şi exista și un album de poze din zona respectivă, foarte frumos bricolat. Plus un iPad sau ceva asemănător, ca să asculţi mai multe cântecele vesele ale cehilor deformaţi de poluare. Sau cel puțin asta am înțeles eu. Tot acilea primul pahar de vin al serii. Ploaia se oprise.
La Ota era expus Mihai Coșulețu, pictor al cărui blog îl privisem destul de interesat. Pe viu expo-ul a fost cam dezamăgitor, și-am rămas cu impresia unui grafician care nu are destulă încredere în pictură și s-a pus pe lipit chestii pe tablouri ca să le dea impresia de 3D. Analogia cu cinema-ul e evidentă.
Prima chestie într-adevăr tare a serii a fost expo-ul de la Atelierul de plotare (cunoscut și ca Atelierul de print). Erau artiști diverși și un concept care li s-a potrivit de minune. Şi multă artă grafică cu tematici creepy expusă la lumina lanternelor. Plus fundal sonor de Twin Peaks. Afară se desenau cranii pe viu și pe proiector. Fun.
La Anca Poterașu expunea Ilfoveanu (ceva cu diapozitive recontextualizate care extaziase vreo trei plozi), dar plusul era mai încolo, în curtea înconjurată de case cu geamlâc, în aripa nouă de galerie.
Acolo era expoziția de pictură a lui Iulian Bisericanu. Un wow sincer din partea mea. Peisagistică aeriană, cumva cuminte, dar cam perversă. Și o, da, Bisericanu este unul din pictorii noștri care chiar folosesc culoare, nu nuanțe moarte și putregăite la tablouri.
La Galeria Posibilă se întâmpla ceva ce îmi doream mult să fie pe cât de mișto îmi păruse mie ideea. Nicoleta Moise își expune la grămadă și în cutie pozele adunate de prin talciocuri și vizitatorul are ca temă selectarea unor poze din care să-și facă un album propriu. Prin xerox. Eu mi-am făcut un album din cele mai mutante personaje de acolo și ar trebui să mă duc să îl culeg de la galerie. Sau să mă duc și să urlu Ce-ați făcut cu pozele mele cu mutanți, măh?!? Unde mi-e albumul cu ororile nației? Sper totuși să nu trebuiască să urlu.
La Anexa MNAC era mult antren, dar până să ajung la etajul trei nu am dat de ceva suficient de artistic pentru gusturile mele. Adică nu-mi dau seama cum ar putea să fie artistic un talcioc gratis. Socialiștii ăștia și ideile lor.
La Etaj erau ceva artă video, cu o demoazelă care alinta cu limba ceva ce putea fi o limbă de vacă moartă sau un picior într-o șosetă de latex alb) ceva tablouri și într-un colț neoane înfipte într-un maldăr de cărbuni.
Nu prea aveam timp să revăd chestii, dar pentru că eram gașcă mare, am mers la Zorzini, să vadă și ei cum pictează Andrei Gamarț. Eu zic că foarte bine, dar nu-s de specialitate.
Asta e galeria Sol care era închisă deși nu era nici măcar 12:00. Damn it și aveam trecut pe inventarul serii o vizitare. Păreau interesante lucrările Biancăi Predoiu.
Asta e Pavilion, unde un nene își expunea pozele de pe pietre funerare sub forma unui slide-show, iar restul etajului era pustiu ca într-un bloc de pe la Piaţa Alba Iulia.
La Ciclop era Stick Around, adică se umpluse de abțibilduri stradale artistice. Excelentissim, deși era deja trecut de orele 12 și ne rodea o foame cumplită. Erau impresionant de multe stickere extrem de cool, creepy, politice, absurde şi retro, plus tinerimea aferentă.
După ce ne-am rezolvat gastronomic și gastro-intestinal, am continuat cu 418 Art gallery, unde era o expoziție de pictori abstracți aborigeni plecați din țară și vernisați mai mult pe alte meleaguri. Din trei unul mi-a plăcut maxim (Vincențiu Grigorescu, autorul pânzelor de mai sus), dar am luat contact și cu operele ălorlalți doi (Romul Nuțiu & Diet Sayler).
La A1 era plin subsolul de Sinboy-uri și m-au uns direct pe suflet. Chestii de bâlci și eventuale decoruri demne de filme din SeriaB.
La Amzei cinci Mircea Pop se jucase foarte frumos cu două moduri de-a ilustra: cel inspirat de gravurile din cărți de acu’ vreun secol și ceva ultra-modern și ultra-vibrant colorizat. Cred că acilea am băut ultimul pahar de vin al serii. Dar de fapt au fost mai multe. Locul a fost, ca și anul trecut unu’ din cele mai friendly și trendy din itinerariu.
Am făcut un stop la Galateea, unde se experimenta sunetul ceramicii. Mie ceramica nu mi-a sunat niciodată prea bine.
Am traversat la Palat pentru Roman Tolici, unul dintre cei mai prizaţi artişti contemporani ai momentului, şi hiper-realismul lui tulburător. De data asta a folosit niscaiva chestiuni înecate în roșu sânge și iepuroi religioși captivi în sfere ermetice. Era ceva lume şi părerile se lansau în gura mare. Un june plictisit de artă credea că „e măcel, mă, e mă-cel!”, iar o duduie cu gura mare spunea că „multe din ele sunt, mă crezi, pur și simplu grețoase.“ Tolici știe exact ce face și o face bine. E singurul nostru pictor capabil tehnic de un academism demn de saloanele pariziene de prin 1840. Ce face el e photo-realistic, cum s-ar zice pe englezește şi terifiant de memorabil.