Am vorbit cu Lars Ulrich despre filme și despre sfârșitul lumii

Metallica tocmai a făcut un film numit Through the Never. E jumătate filmare live, jumătate Mad Max în taxiuri și e distractiv. Artiști pragmatici ca întotdeauna, Metallica nu asaltează privitorul cu o grămadă de cântece noi, ci mai degrabă trece prin hituri rapid, în timp ce un skater și însoțitorul lui sunt fugăriți în timpul revoltelor din oraș de către un călăreț mascat. După cum vă puteți imagina, e o nebunie totală.

Cel mai urât toboșar din lume, Lars Ulrich, a fost în londra acum câteva săptămâni ca să promoveze nebunia asta și am reușit să mă întâlnesc cu el și să-i pun întrebări. Nu sunt fan Metallica, dar întâlnirea cu o persoană care a creat ADN-ul muzicii heavey metal pe care o știm și o iubim mi-a cam dat fiori, așa că mi-a luat trei săptămâni ca să transcriu interviul ăsta pentru că nu suport să aud cum mă bâlbâi în timpul conversației noastre ca un copil de 14 ani. Am predat interviul atât de târziu încât toată lumea de la VICE Noisey mă urăște, dar nu mai mult decât mă urăsc eu.

Câteva lucruri pe care ar trebui să le știți despre Lars Ulrich:

- Contrar zvonurilor pe care le-ați auzit, a fost foarte amabil, prietenos – fie pentru că a avut vreo revelație în stilul lui Elton John, fie pentru că i-am părut un tip mișto, nu știu, dar a fost foarte de treabă.

- E ceea ce oamenii care au mers la facultate ca să studieze jurnalismul ar numi „minion”. Aș zice că are aproximativ 1,60 m.

- Era îmbrăcat potrivit pentru vârsta lui și pentru statutul de zeu al metalului (în haine strâmte din denim) și arăta destul de cool, dar purta converși din ăia oribili, elastici, fără șireturi, ceea ce m-a dezamăgit puțin.

Iată transcrierea discuției noastre:

Mi-a plăcut mult Through the Never, m-am distrat.

Mulțumesc.

L-am văzut într-o dimineață de miercuri la ora 9.

Niciodată nu e prea devreme. De obicei ne ducem copiii le școală și apoi mergem la studio, unde cântăm și compunem. Cinicii o să spună că nu poți face rock la 9 dimineața, dar vă spun eu că poți face multe lucruri dimineața, chiar și muzică rock.

Pe lângă filmările de la concerte există și o poveste. Care dintre voi e un scenarist care și-a greșit meseria?

Cred că se știe că dintre cei patru membri Metallica, eu sunt cel care petrece cel mai mult timp în lumea filmelor. N-aș zice că mi-am greșit meseria, dar sunt clar cel mai pasionat de filme din toată trupa.

Am stat șase luni în Hollywood ca să ajut pe cineva să-l scrie și să-l regizeze, dar n-a fost ușor. Când nu ai puncte de referință în Hollywood, oamenii sunt suspicioși față de tine, pe genul „ce vrei tu s[ faci , mai exact?” dacă nu le arăți că ai mai făcut ceva ce a avut succes acum doi ani.

Cum le-ai spus că o să fie?

A fost mai ușor să le spun cum nu o să fie. Nu urma să fie doar un film cu concerte, nici The Song Remains the Same și nici The Wall.

Ce a funcționat la Some Kind of Monster a fost că a existat o poveste destul de dramatică în spatele lui și ne-am gândit să dăm și noi filmului o latură dramatică, să nu fie doar un concert și atât.

Am găsit un scenarist/regizor care a vrut să se joace cu genul ăsta de experiment. El l-a creat pe Trip și lumea în care trăiește trip. Niciunul dintre membrii Metallica nu a scris povestea.

Povestea are o atmosferă apocaliptică, e un fel de avertisment? Ești îngrijorat de un eventual colaps social?

Nu prea îmi fac eu griji de obicei. Dar dacă ai vrea să împletești o poveste cu un concert Metallica, tu ce ai folosi? Pe Julie Andrews alergând pe un câmp cu flori?

Nu trebuie să te gândești prea mult la el. Doar bucură-te de el și gata. Tot vorbesc despre filmul ăsta de o lună și oamenii fac tot felul de analogii abstracte minunate despre ce ar putea însemna, dar eu le reamintesc că nu e Lista lui Schindler partea a doua, intenția lui e doar de a fi captivant.

Cât de mult ești la curent cu lumea artei zilele astea?

Pe cât posibil sunt, dar suntem ocupați cu Metallica mai mult ca niciodată și am trei copii care îmi ocupă tot timpul. Așa că poate nu mai sunt atât de preocupat de artă ca pe vremuri, dar încă primesc cataloagele, mă uit ce se mai întâmplă.

Am mai fost în Londra, dar n-am ajuns încă la Tate. N-am fost la galerii de artă de când sunt aici, dar am interese foarte diverse. Mă interesează mobila, designul și arhitectura. Mă interesează multe lucruri diferite.

Acum cincisprezece sau zece ani, mă interesa un anume stil de pictură. Dar cu cât am îmbătrânit, orizonturile mi s-au lărgit.

Am o teorie.

O teorie? Îmi plac la nebunie teoriile.

Metallica sunt pentru lumea muzicii ce este Damien Hirst pentru lumea artei. Un monstru pe care îl înjură toată lumea, dar pe care nimeni nu poate să-l ignore pentru că, în profunzimea lui, e un monstru bestial, în căcat! (n-am spus „căcat” pentru că, nu știu de ce, mi s-a părut nepotrivit să înjur în prezența toboșarului de la Metallica).

Îmi place Damien hirst. De câte ori ne întâlnim și stăm de vorbă, e mereu un tip normal și de treabă. Cred că și-a construit și o imagine, dar eu nu mă las păcălit de imagini. Cred că și Metallica are o imagine, dar eu sunt doar eu însămi și-mi fac treaba și când mă întâlnesc cu Damien, și el e doar Damien și atât.

Oricum, am primit comparații mult mai nasoale de atât, așa că pe a ta o accept ca pe un compliment. Chiar o apreciez.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Citește și:
Se duce dracului trupa Slayer
Doar moartea e pe bune
Metalachi sunt un fel de melanj între Sepultura şi Antonio Banderas