Am vorbit cu Robert Plant despre viaţă şi Led Zeppelin

Ilustrație de Dessie Jackson.Click aici pentru rezoluție mare.

Îmbrăcat într-o cămașă subțire, de culoare gri, cu blugi strâmți și cizme de cowboy, Robert Plant stătea în picioare, în fața unui mic grup de oameni de douăzeci și ceva de ani. Spunea o poveste. Trei puşti, care lucrau pentru un post de televiziune, îi luaseră un interviu video și acum doar îl ascultau, în picioare, cu un pic de reverență, râdeau la fraze la care de obicei nu ar râde şi zâmbeau, pentru că nu știau ce altceva să facă. Pentru că, iată-l, era Robert Plant. Și vorbea cu ei.

Videos by VICE

„Da, cred că am o vagă legătură cu filmul ăla,” spunea Plant, în timp ce râdea. Grupul îl urma și chicotea alături de el. Vorbea despre Almost Famous, filmul fictiv, dar destul de adevărat al redactorului de la Rolling Stone, Cameron Crowe, despre adolescență și maturitate la începutul anilor ’70, epoca de aur a rock ‘n’ roll-ului. În film, un adolescent primește misiunea să meargă în turneu cu una dintre cele mai mari trupe rock din lume. În viața reală, Plant, spune că își amintește de puşti, Crowe, care alerga după ei când Led Zeppelin era în turneu. Plant este un tip a cărui viață este atât de interesantă, încât există un film celebru despre unul care scria despre viața lui. „Fetele aveau grijă de el,” spunea el despre Crowe.  

Era o după-amiază de vineri, din septembrie, în care eram în penthouse-ul de la Hotelul Bowery. Eram acolo ca să-i iau un interviu muzicianului englez despre noul său album, Lullaby and… Ceaseless Roar, pe care l-a făcut cu trupa Sensational Space Shifters. În discuțiile de dinainte de interviu, echipa sa mi-a spus de mai multe ori să nu întreb despre o reuniune Led Zeppelin. Dar nu mă gândeam decât la faptul că Robert Plant purta cizme de cowboy. Arăta al naibii de bine.

Cand muzicianul în vârstă de 66 de ani era de vârsta mea, adică 27, era în plină carieră de solist al trupei Led Zeppelin. Totul a început când avea 19 ani. S-a terminat când avea 32 de ani. În timpul ăsta, el a înregistrat o bucată bună din cea mai influentă și mai populară muzică din ultimele cinci decenii. „Whole Lotta Love.” „Imigrant Song.” „Black Dog”. „Going to California.” „Kashmir”. „Fool in the Rain”. „Tangerine.” Și multe altele. Indiferent dacă îţi place sau nu muzica trupei, Led Zeppelin a creat ceea ce urma să devină coloana vertebrală a rock-ului modern. Au sosit călare pe coada „invaziei britanice” şi au devenit zei hedoniști în ochii oricui avea auzul cât de cât întreg. Mai e și e faptul că, la cinci decenii de atunci, muzica Led Zeppelin încă face parte din cultura de masă. Trebuie doar să te plimbi pe orice hol de cămin unde-s studenți de anul întâi şi o să vezi un poster Zep lipit pe o ușă sau o să auzi un pokemon care încearcă să cânte un cover stângaci de „Stairway to Heaven” pe chitara lui acustică. Sunt atât de mainstream că poți cumpăra tricouri cu ei din Bershka.

Și, după ce-a făcut asta, Plant a mai avut mai bine de 30 de ani de carieră solo, de succes, care e încă pe val. Lullaby nu are un ton de rock agresiv ca „Ramble On”, dar Plant a îmbătrânit ca un vin bun, şi a ajuns la un sunet care e mai șlefuit și, uneori, chiar elegant. Astea nu sunt înregistrările unui tip bătrân pierdut într-un studio care se joacă cu butoanele ciudate de pe mixer. Plant e încă în formă şi-şi foloseşte experiența și viziunea sa ca să amestece sunetele lumii cu blues, totul ca să îi dea o formă muzicii ăsteia dubios de coerente și progresive, sub vocea lui distinsă și bine definită.

În acel moment, în camera de hotel, materialul era gata și echipa de televiziune îşi strângea lucrurile și pleaca, iar Plant și cu mine ne-am aventurat pe terasă, care era cocoțată pe una dintre cele mai înalte cladiri din zona East Village. Ne-am așezat. Părul lui blond, buclat, cădea în jurul capului. Arăta ca un leu. În stânga noastră, se putea vedea o grădină de acoperiș. Managerul lui ne-a adus o ceașcă de cafea și am început să discutăm. Voiam să ştiu cum e să fii Robert Plant. Așa că l-am întrebat.

VICE: E o onoare să vorbesc cu tine.
Robert Plant: Vom vedea.

Ai lansat albumul. Ai mai făcut asta înainte. Cum te simți acum?
E ca și când adopți un câine foarte drăguț. Te atașezi tare mult de el. El te înțelege, și tu-l înțelegi. Și apoi l-ai dat cuiva și nu știi sigur dacă are grijă de el ca lumea, dar nu prea te poți impune, pentru că într-adevăr altcineva l-a luat, așa că ajungi să te stresezi incredibil uneori. Înţelegi rahaturile de genul ăsta? I-ai dat naștere, iar acum trebuie să-l lăși să se se ducă.

Cum a ieşit albumul?
M-am întors în Marea Britanie și am început un turneu cu băieții ăștia și am făcut albumul ăsta după aproximativ 12 luni de cântat prin lume. Festivaluri mari în America de Sud și ceva în Japonia și câte ceva peste tot. Treptat am găsit toate componentele mici, care apoi s-au transformat în cântecele astea. Şi, ca să închei, am putut să simt asta alături de băieții ăștia și pentru că aveam deja o istorie împreună, am știut cum să lucrăm împreună și vorbeam aceeași limbă, eram pe aceeaşi lungime de undă. Știam că vrem să cântăm, să înregistrăm, să medităm şi să râdem, totul pe termen lung.

Eşti mulţumit de el?
Sunt extaziat de el. Mizerabil de tare. Chiar sunt. Cred că am ajuns la ceva uimitor.

Cum e să bei constant din fântâna creativităţii? Cum mai reușești să dai de ceva nou care să te şi entuziasmeze?
Fântâna nu rămâne aceeași. E într-o schimbare constantă, pentru că ascult multe lucruri diferite. Am auzit cum suna un vocoder în Munții Atlas din Maroc, acompaniat de o femeie care cânta din voce, un tip la vioară și cineva cu un tambur de mână, care suna ca Cher pe LSD. După ce-am ascultat-o, chestia asta a rămas undeva în fundalul gândurilor mele și mă gândeam cum funcționează o voce ca asta? Acum poţi să apeşi pe un buton și să obţii efectul ăla tremurat de Cher, dar uite cum îl folosesc în forma asta de muzică. Muzica berberă e spectaculos de tristă și frumoasă și foarte ritmată, dar ei o modifică. Și asta e ce vreau să fac cu muzica din viața mea, sincer. Deci, cronologia nu are nimic de-a face cu asta. Timpul și vârsta nu înseamnă nimic. Înseamnă doar că trebuie să păstrezi o companie bună și să te menţii lucid, pentru că altfel ajungi în același feribot vechi care merge înainte și înapoi de la trecutul tău, la mal.

Cum nu ajungi pe feribot?
Ei bine, uită-te la cariera mea. Vezi? Eu nu mi-am luat bilet la feribot.

Nu ştiu cum e sa fii în vârstă. Nimeni nu știe cum e să fii în vârstă.
Nici eu nu ştiu cum eu, că n-am fost niciodată în vârstă.

Dar se pare ca oamenii creativi au nevoia asta de a merge mai departe și de a face ceva, orice ar face la un moment dat. Este interesant să te aud cum vorbeşti despre asta, pentru că, din ce-mi spui, e ca şi cum erai obligat să creezi.
Motivul pentru care proiectele mele încă influenţează lumea influenţată de cultura americană e că ele au fost mereu diferite. Din 1966, cu doi ani înainte să ajung în Zeppelin, până acum, rar am cântat în aceeaşi formulă. Pentru că iese un spectacol prost, dacă o să cânţi numai ca să-i faci pe toţi fericiţi. Cea mai importantă persoană pe care vreau să o mulțumesc sunt eu. Și dacă aș fi rămas fără inspiraţie, nu am fi avut această conversație. Ăsta e singurul lucru pe care trebuie să-l știi. Lucrurile pentru care sunt foarte faimos au fost întotdeauna diferite. Ar fi o viață destul de plictisitoare să fii muzician și să trăiești în zona repetiției.

Cum te simți pe scenă în prezent, faţă de acum zece, 20, 30 de ani?
Nu am niciun termen de comparație, desigur, pentru că e un rol existențialist să fii solistul, să fii vârful de lance al trupei. Deci, poate că sunt mai nesăbuit acum, pentru că am învățat cum merg lucrurile pe parcursul carierei. De fapt, încă învăţ. Și când ești nou în tot ceea ce faci, conceptul mașinăriei industriei tale este nou, și rezonează într-o lume nouă. Dar muzica nu pleacă nicăieri. Ea doar se schimbă și se schimbă. Ce făceam la început era aproape animalic. Mimam, împrumutam, furam și cream o personalitate din punct de vedere fizic, vizual, și muzical. Nu știu dacă a fost bine sau rău. Dar asta făceam eu când eram de vârsta ta.

Te-ai gândit că vei trăi atât de mult?
Nimeni nu știe, într-adevăr. Chiar nu m-am gândit la asta. Mă gândeam că oameni de peste 30 de ani miros a pipi.

Păi chiar miros a pipi, nu-i așa?
Momentan sunt ok. Dar am o grămadă de sirene care mă curăță cu furtunul.

E ciudat să fii celebru?
[Râde.] Ei bine, trebuie să fi intervievat și alte persoane în poziția asta, nu? Ei bine, n-am idee cum e. E circumstanțial. Nu sunt foarte celebru în Munții Atlas din Maroc.

Simți că ăsta e un motiv pentru care ești atras de genul ăsta de muzică, îți dă un sentiment de anonimat?
Nu, nu, nu. Muzica m-a adus aici. Și cultura. Și culoarea. E o altă lume. Într-adevăr e o altă lume.

Ce simți că te-a învățat lumea?
M-a învățat limba franceză, araba. Pot vorbi destul de bine arabă. M-a învățat să nu subestimez pe nimeni. M-a învățat să-mi țin ochii deschiși, serios, şi să am vedere periferică. Se poate să devii un pic iritat uneori. Dar e minunat.

Ai văzut, practic, fiecare mișcare din muzică de-a lungul ultimilor 40 de ani. Cum e să asiști la lumea de astăzi, în care un copil de 18 ani din Brooklyn poate pune o melodie pe Soundcloud și devine cea mai tare piesă din țară? Internetul a schimbat totul.
Ei bine, tu știi mai multe despre astea decât mine. Pot să îți spun imediat că e o întrebare la care tu ai mult mai multă perspectivă decât mine. Tot ce știu este că dacă vorbești cu mine despre albumul meu și cariera mea, pot să îți spun exact ce ai spus și tu, că Soundcloud-ul face lucruri uimitoare. Dar nu le face pentru mine. Așa că știu ce se întâmplă, și știu că ritmul de pe stradă e foarte tare, dar nu așa de tare pentru mine. Pentru că eu pot asculta Górecki, un compozitor clasic din Polonia și pot plânge. Eu pot asculta muzică clasică din partea de sud a Indiei și să stau cu sufletul la gură. Pot să merg la Berlin și să aud oameni care jonglează cu drujbe. Am o mulțime de lucruri pe care le pot face. Dar chiar nu pot să vă spun despre un rapper din Brooklyn.

Spune-mi despre jongleria cu drujbe din Berlin.
Cu asta se ocupă ei. Trebuie să fie foarte inteligenți. E o artă care e pe moarte.

N-am mai văzut jonglat cu drujbe. Am văzut flăcări în Union Square odată.
Asta-i tot o chestie din Thailanda. Asta fac ei pe plajele de acolo.

Ai fost peste tot în lume?
Da, cam peste tot. Dar există o mulțime de locuri în care mai vreau să merg.

Unde vrei să mai mergi?
Vreau să urmez Drumul Mătăsii. [Râde.] Voi nu știți nimic despre rahaturile astea, nu-i așa?

Drumul Mătasii (Silk Road), pentru mine, e o pagină de pe deep web. E locul în care se vând și se cumpără droguri pe internet.
Ei bine, uită-te și la celălalt Silk Road.

Spune-mi despre el.
Nu, nu. Uită-te singur. Nu are nici un rost să-ți dau o lecție de istorie. Este mai mult sau mai puțin același lucru. Probabil că ar trebui să mergi într-un vehicul blindat, dacă ești norocos. Dar e o călătorie uimitoare.

Sunt foarte norocos că muzica asta mi-a dat un pașaport pentru mai mult sau mai puțin orice loc. Uniunea Sovietică și Rusia și imperiul ei imens s-a prăbușit la un moment dat, iar atunci când s-a prăbușit brusc am putut să merg în atât de multe locuri cu muzica noastră, știi? Eram cumva cât de cât în condiții de siguranță. Deci, multe țări au fost dintr-o dată deschise pentru noi ca să promovăm cântecele noastre, și apoi, atât de multe locuri nu s-au mai deschis. Nu mai puteai să mergi în Afganistan. Sunt toate aceste lucruri, Marele Traseu Hippy, toate lucrurile astea despre care tu nu ai nici o idee, din cauză că știi despre rapper-ul din Brooklyn. Silk Road-ul tău și al meu sunt în coliziune. Și e minunat! Poți să-l ai pe al tău sau conștientizarea ta.

Cred că, sincer, ceea ce e relevant e că am fost crescut într-o Mare Britanie foarte gri, în anii 1950. Am fost distruși în timpul războiului. O mulțime din orașele noastre au fost distruse și cum am ieșit din asta, am fost baby boomers acolo. Nu aveam mere roşii trase-n zahăr, nu aveam etichetele cromate mari, nu aveam Elvis. Aşa că am ieşit feroce. Când am ieşit loveam şi scuipam și asta a fost o reacție la griul și epuizarea insulelor noastre, înţelegi? Abia ne ţineam pe picioare. Cred că Germania și economia lor s-a reconstruit mai repede decât a reușit Marea Britanie, dar trebuia să fim alături de voi, învingătorii. Deci, a fost greu, dar am reușit să ieșim mai mari din perioada aia și să tragem cu gloanțe oarbe în toţi. Şi eu am apărut la sfârșitul acestei invazii britanice. Știi? Am trecut de ceas și am mers mai departe în viitor, chiar în spatele lui Jim și The Doors. Am fost fraierit de Janis Joplin. Ea a avut grijă de mine.

Serios?
Da. Așa că am fost în mijlocul tuturor acestor trip-uri, care sunt acum nule în lumea ta. Dar pentru mine, ele au fost halucinogene, în toate privințele. Ce ai în albumul meu de acum e punctul culminant a toate acestea, amestecate cu muzica urbană britanică de acum, și cu Africa. Nu e politicos. Nu e fermecat. E la fel de întunecat ca Drumul Mătăsii.

Când scrii și creezi, mai ai contact cu mentalitatatea cu care ai venit din Anglia?
Eu scriu despre ce mi s-a întâmplat. Unii oameni scriu despre gagici prin baruri. Unii oameni scriu despre autostrada albastră. Dar, în acest moment am avut un pic de recensământ cu simțurile mele, am încercat să le aduc pe toate în linie. Mi-am spus, s-a întâmplat ceva uimitor pentru tine în ultima vreme? Și mi-am răspuns, da, clar. Fii atent la asta. Pentru că lucrul ăsta nu merge întotdeauna fără durere. Dar nu sunt nici digresiunile unui tip care e pe cale să se pensioneze.

Te temi că s-ar putea ca gândul ăsta să se infiltreze în muzica ta?
Nu [Râde.] Adică, inițial, mă întreb ce naiba am de gând să scriu, dar scriu tot timpul într-o carte. Partea din față a cărții e pentru informații detaliate, iar în partea din spate, în cazul în care o întorci și o deschizi în sus, găseşti toate fărâmele mici și lucrurile pe care le observ că sunt pline de umor, în mare parte, ironice, destul de des chiar și disperate.

Eu nu mă iau în serios. Doar am avut o viață bună, o viaţă măreaţă. E una măreaţă.

Există ceva de ce te temi?
[Pauză.] Nu, nu. Nu cred. Adică, probabil că este ceva. Dar nu pot gândi. Inevitabilul este chiar după colț.

Ți-e frică de moarte?
Ei bine, îmi place să simt vântul în jurul meu. Ochii mei încă funcționează bine. Îmi place să văd ceea ce văd. Dar e inevitabil.

Când te-a lovit momentul în care ai început să vizualizezi sfârșitul așa rațional?
A fost o călătorie interesantă și am primit câteva șuturi adevărate, puternice în coaie de-a lungul drumului, de-a lungul timpului, cu tot succesul răsunător. Am trecut prin niște lucruri grele de-a lungul timpului. Am pierdut un copil când avea cinci ani. Am fost în scaun cu rotile pentru ceva timp. Cel mai bun prieten al meu, toboşarul din Zeppelin, a murit. Deci, te ridici, te ridici, te ridici, și puțin câte puțin asta te modelează în ceva. În cele din urmă, esti un fel de amalgam din toate aceste evenimente. Nu e timp de pierdut, aşa că nu există niciun motiv să te agăți de astea. Ca un înțelept, am nevoie de umor. Și, cu siguranță, am nevoie să alung ierarhia și tot rahatul ăsta. Faima e un lucru mare, dar nu lucrează întotdeauna pentru tine. Sunt în acel punct în care nu mai lucrează pentru mine, înţelegi? Mai sunt și alte lucruri pe care oamenii ar putea să le vrea de la mine. Bunicul tău ar fi în extaz.

Ce i-ai spune acum unui Robert Plant în vârstă de 19 de ani?
Ei bine, nepoata mea este un copil de 20 de ani și ea face muzică pe SoundCloud. E uimitoare. Și ce-i spun? Nu intra în panică. Fii bună. Fii sinceră. Si uita-te la semnul de ieșire, atunci când cânți. Nu te uita la nemernicii din față. Uită-te în faţă, acolo, și dă tot ce ai.

Încă te uiți la semnul de ieșire?
Da. Mă uit la numărul de persoane care se ridică să cumpere popcorn când cânt un cântec pe care ei nu-l știu.

Este ăsta un obstacol în cariera ta, că oamenii așteaptă ceva?
Nu am o carieră. Asta e vacanța permanentă despre care a cântat Aerosmith. Știi? Ce mai pot dori? Uite unde sunt. Nici n-am dormit încă azi, e fantastic. Și fără stimulente, nimic. [Arată spre blocul de lângă hotel] cineva are o grădină verde la etajul 38 acolo, iar eu nu sunt în ea. Nu am grijă de grădina unui tip. Asta nu-i o carieră. Asta-i un fel de premiu.

Există ceva în acest moment din cariera ta în legătură cu care să simți că ai fost înțeles greșit?
[Râde.]

De câte ori ți s-a pus întrebarea asta?
Niciodată. [deschide uşa la camera de hotel, strigă la manager.] Hei Nicki! De câte ori în cariera mea am simțit că am fost înțeles greșit? [Râsete din altă cameră: „Asta-i o întrebare bună, te-a mai întrebat cineva asta vreodată?”]

Ăsta e managerul meu. Ei bine, desigur, eu nu te înțeleg și tu nu mă înțelegi pe mine. Cât timp avem? Nu mai e timp. Oamenii vor să știe de ce eu nu fac ceea ce ei cred că ar trebui să fac. Nepoții mei vor să știe unde dracu’ sunt, e week-end mâine, hai să mergem la fotbal. Eu nu sunt acolo. Ei nu înțeleg. Pot fi banal. Pot fi profund. [Râde.] Înțeles greșit. Profesional, sunt sigur că lumea vrea să știe de ce naiba fac asta. În 1982, cineva mi-a spus, „Nu ai făcut tot ceea ce ai vrut să faci până acum? De ce nu renunți?”

Ce i-ai spus?
Aiureli (Bollocks). Ceea ce este un cuvânt englezesc care înseamnă …

Tâmpenii (Bullshit).
Nu, e vorba de testicule.

Mereu am crezut ca era vorba de tâmpenii.
Nu, nu. Adică, un mănunchi de testicule. E un termen colocvial.

Care e cel mai bun drog?
Parfumul ieftin. [Pauză.] Și transpirația.

Ai trecut prin atât de multe relații diferite în viața ta. Ce te-a învățat asta despre iubire? Ce i-ai spune unui om de 27 de ani despre dragoste și ce înseamnă ea pentru tine?
Nu folosi niciodată cuvântul ăsta. Nu pentru o lungă perioadă de timp.

De ce?
Pentru că poate răni oameni. Este un cuvânt foarte puternic. Are efecte remarcabile.

Când ai învățat asta?
Când a zburat prima piesă de argintărie spre mine. Când am fost lovit de prima piesă de mobilier.

[Râde.]

Crezi că glumesc.

Nu cred că glumești, asta-i ce face povestea ta așa de bună. Crezi în noroc?

Ei bine, eu nu prea… da, cred că da. E bine și rău. În cele din urmă, cred că va trebui să te bazezi pe propria ta personalitate al naibii de mult, ca să-ţi dai seama dacă cineva este norocos sau dacă e vorba de mult efort și de circumstanțe bune. De o întâmplare.

Munca grea e mai importantă sau norocul? E 50-50?
Da. E, probabil, totul deja scris. Sunt acei oameni care spun că totul este deja stabilit. E cam prea cosmic pentru mine, sincer.

Crezi în Dumnezeu?
Cred în mai mulți.

Ceva religie anume?
Nu, am urmat vechile credințe ale insulei de unde vin eu. E o treabă destul de intangibilă. Întreabă un Comanche. Du-te la Fort Sill în Oklahoma. Întreabă-i despre Dumnezeu.

Ce-i acolo?
Națiunea Comanche.

Ce-i asta?
Nu știu. Întreabă-i. Sunt foarte impresionat de religiile, culturile, conexiunile evidente între homo sapiens și elementele din jur, și respectul dintre om și mediul înconjurător. Acestea sunt vechile religii. În esență, noi nu deținem nimic și nu avem dreptul la nimic, dar facem parte din ea acum. Deci, poate, într-o perioadă ideală, tu și eu am fierbe acum în oală.

Mai bagă o întrebare, și apoi trebuie să sun în Anglia.

Bine. Care e sensul vieții?
La dracu’. [Deschide ușa, strigă la manager.] Care e sensul vieții? Ce ar trebui să-i spun? Un senviş cu ton?

Ar putea fi. Viața ar putea fi despre un senviş cu ton.
[Pauză.] E o întrebare ciudată, omule. E o întrebare foarte comică. Ceri asta unui tip care are 66 de ani, care a fost imun la penicilină tot atâţia ani. Eu nu pot să vă dau un răspuns la asta. Pot să spun doar trăiește-o, fii de treabă, fă ce poți mai bine, nu răni pe nimeni și nu mima orgasme. Din punctul de vedere al unui bărbat, e destul de imposibil. [Râde.]

Dar nu, nu. Lasă orgasmele. Lasă câinii care dorm în pace. Ai auzit asta? A fost un citat mare de pe vremea când britanicii dominau planeta. Robert Walpole a avut o problemă, și el a spus: „Avem probleme peste tot, dar lasă cainii care dorm în pace.” Nu lăsa pe nimeni să te muște. Nu-i lovi cu piciorul, pentru că te vor mușca. În latină, e quieta non movere.

Eric Sundermann este Managing Editor la Noisey, și el poate bâjbâi puțin pe chitară prin intro-ul de la „Stairway to Heaven”. Eric Sundermann e pe Twitter

Dessie Jackson e un artist cu sediul în Philadelphia, și spune că tatălui ei îi place tare mult Led Zeppelin. Dessie Jackson e pe Twitterși Instagram.

Traducere: Alexandra Kaschuta

Citeşte mai multe despre rock:
Sunteţi fani metal şi nici măcar nu ştiaţi asta
Metalachi sunt un fel de melanj între Sepultura şi Antonio Banderas
Topul celor mai ridicole trupe metal româneşti