Anul trecut, în timp ce stăteam la coadă să-mi iau bilet în prima miercuri din Wimbledon, o familie americană din fața mea conversa concentrată despre un jucător. În fiecare an, la Campionate vin aproximativ 500 000 de persoane, cam 40 000 de persoane pe zi. Timp de două săptămâni pe an, e cea mai populată zonă cu fani ai tenisului din lume.
Dacă nu cunoști sistemul de obținere a unui bilet la Wimbledon, e cam așa: te trezești la 5.30 dimineața, te târăști până la una dintre cele două stații de metrou de lângă complex, stai la coadă cinci ore pe un câmp, lângă oameni care împărtășesc aceeași pasiune pentru sport ca și tine și care nu spun lucruri îngrozitoare.
Videos by VICE
Toată lumea e uniformă: șosete albe ca laptele trase până sus pe gambă, tricouri polo îndesate în pantaloni scurți largi sau în blugi. Pielea le miroase a loțiune solară cu factor de protecție 30.
La prima impresie, familia asta părea drăguță. Erau oameni tineri, cu pielea bronzată și strălucitoare. Erau îmbrăcați din cap până în picioare în haine sport Adidas și Nike.
Apoi au deschis gura.
„Trebuie s-o vedem pe negresica aia”, le-a zis mama copiilor. „Cum o cheamă?” „Serena?” a întrebat unul dintre copii. „Venus? Sloane? Madison? Taylor?”
„A, nu Taylor”, a răspuns mama. „Aia nu e o negresică. E mai mult o…” Și copilul a zis cuvântul urât din mintea mamei și apoi toți au râs ușor stânjeniți, de teamă că oamenii din jur le-au auzit dialogul rasist.
Primele impresii pot fi înșelătoare. Chiar dacă rasismul nu mă surprinde, tot mă șochează. Tenisul e un sport monocrom, poate că e singurul eveniment global curat în privința sensibilităților și a participanților. Cu câteva luni înainte de Wimbledon 2014, s-a dezvăluit că un tânăr jucător britanic de rasă mixtă, pe nume Isaac Stoute, a hotărât să dea în judecată LTA pentru discriminare de finanțare și susținere. Asta s-a întâmplat la opt ani după ce Yasmin Clarke a încercat să facă ceva similar.
La ultimele 28 campionate Grand Slam, doar un singur jucător de culoare a participat la finala masculină – Jo-Wilfried Tsonga, la Australian Open în 2008. În prezent, există doar doi jucători de culoare în top 50 al jucătorilor de sex masculin și unul singur din Asia. De când a început turneul ATP în 1990, doar Michael Chang și Tsonga au câștigat la evenimentele ATP 1000 Master.
Această rată se reflectă și în istorie. În cei 91 de ani de când s-au înființat campionatele mari, doar doi jucători de culoare și unul asiatic au câștigat un Grand Slam: Arthur Ashe, din America (care a câștigat un Wimbledon, un Australian și un US Open pe parcursul a șapte ani), Yannick Noah din Franța (care a câștigat campionatul francez în 1983) și americanul Michael Chang (care a câștigat campionatul francez în 1989). Asta înseamnă cinci Slam-uri din cele 364 care au decurs din 1924 încoace, anul în care au fost inaugurate campionatele. Statistic, ai mai mari șanse să intri la Harvard decât să vezi că un jucător de culoare sau asiatic câștigă un campionat de tenis pe parcursul vieții tale.
E o informație surprinzătoare, mai ales că tenisul e al patrulea sport din lume ca popularitate, imediat după fotbal, cricket și hockey de câmp.
Tenisul feminin stă ceva mai bine la capitolul ăsta, în principal datorită prezenței celei ami tari jucătoare a tuturor timpurilor, Serena Williams, și a surorii ei, Venus, care în ultimii douăzeci de ani au împărțit titurile între ele. Chinezoaica Li Na a câștigat French Open în 2011 și Australian Open în 2014.
Dar succesele surorilor Williams n-au fost întâmpinate cu adorația pe care o meritau. Mulți au sugerat că asta s-a întîmplat din cauza sexului și a rasei. Serena a refuzat să joace la Indian Wells timp de 14 ani, după ce a fost victimă a rasismului în finala cu Kim Clijster, unde publicul a fost majoritar american, alb, iar un bărbat a comentat: „Mi-ar plăcea să fi fost în 1975, te-am fi putut jupui de vie.“
Curentul nu e nici nou, nici vechi, ci o nedreptate continuă împotriva uneia dintre cele mai bune atlete de pe planetă, de orice gen ar fi ea. E o problemă instituționalizată – răspândită de toată lumea, de la fani, până la foști jucători și organizatori.
Cu privire la surorile Williams, Martina Hingis a zis odată că „le ajută doar faptul că sunt negrese”. Anul trecut, Shamil Tarpischev, președintele de tenis al Rusiei, le-a descris pe Venus și Serena drept frații Williams, o declarație dezgustătoare și înnebunitor de familiară.
E genul de problemă cu care Serena și alți jucători de culoare s-au confruntat pe tot parcursul carierei lor, deoarece lumea sportului e inundată de comentarii rasiste.
Dacă te uiți la orice meci cu Tsonga sau Gael Monfils, o să auzi mereu că jocul lor e „atletic” și „imprevizibil”, cuvinte folosite pentru discriminarea în funcție de rasă.
Un motiv pentru care se întâmplă asta e faptul că tenisul e obsedat să pară cât mai cuminte posibil tot timpul. Să nu lase niciodată emoțiile s-o ia înaintea rațiunii, ca să joace mereu perfect, în orice situație. Așadar, majoritatea jucătorilor cunoscuți afișează o personalitate la fel de interesantă ca o foaie albă.
Din punct de vedere istoric, limbajul asociat cu atleții de culoare e total opus acestui curent. De exemplu, imensa creativitate a lui Monfils, e pusă deseori pe seama a ceea ce Ben Carrington descrie ca fiind „masa neagră fără judecată”. El scrie că „atleții negri sunt descriși invariabil ca fiind puternici, rapizi, dar și imprevizibili și cu momente de sălbăticie în care le lipsesc capacitățile cognitive – spre deosebire de colegii lor albi, care rămân calmi în momente critice.” Spontaneitatea similară de care dă dovadă Roger Federer e numită „crâmpei de geniu“.
Tsonga, care emană personalitate și e iubit pentru asta, e comparat în mod constant cu Muhammad Ali, deși el nu l-a privit vreodată ca pe un idol și tenisul nu e box.
Novak Djokovic nu e comparat cu Beaker din Muppets, ci cu Terminator, deși se preface mereu că e rănit și geme și plânge la fiecare meci.
Nici jocul lui Tsonga, nici cel al lui Monfils nu sunt chiar imprevizibile, având în vedere ambii jucători s-au clasat mereu în top 20 în ultimii cinci ani. Știi foarte clar cum o să joace oricare dintre ei când intră pe terenul de tenis. Tsonga a câștigat mai multe titluri Master 100 și a ajuns în finala Grand Slam, într-o eră dominată de patru dintre jucătorii cu cele mai multe titluri.
Aceste descrieri implică și faptul că cei mai mari jucători – Novak Djokovic, Roger Federer, Rafa Nadal, Andy Murray, Stan Wawrinka – care sunt toți albi – au ajuns acolo unde sunt datorită unor procese mai rafinate. Chestia e că toți atleții de vârf sunt atletici. Dacă n-ai fi atletic, n-ai fi atlet. E n simplu determinism nominativ.
Serena e criticată mereu pentru etica ei de lucru și pentru avantajele naturale, de parcă abitilățile ei incredibile le-ar împiedica să câștige pe blondele est-europene cu tenul de porțelan care se clasează după ea. După victoria ei de anul acesta în meciul cu Lucia Safarova la French Open, un critic a numit-o “gorilă” (printre altele).
Și Serena nu e singura atacată astfel. Când americanca Madison Keys a făcut-o praf pe Venus Williams anul acesta la Australian Open, a fost întrebată imediat despre etnia ei și a răspuns: „Nu prea mă gândesc la asta. Nu mă identific ca fiind albă sau afro-americană. Sunt doar eu. Madison.“
Într-un articol publicat de The Telegraph în 2011, s-a scris despre Heather Watson în felul următor: „Jocul lui Watson a fost considerat similar cu al francezului Jo-Wilfried Tsonga, datorită servelor și a atletismului.“
Nu e nevoie să îți spun ce etnie are Heather. Heather Watson nu joacă deloc ca Tsonga. Am stabilit deja că Tsonga nu joacă așa cum se spune despre el că joacă, deci ar fi greu ca Watson să joace și ea așa.
E o jucătoare echilibrată, rezistentă, dar pentru că e de rasă similară cu Tsonga, sunt folosite aceleași cuvinte și pentru ea.
Totuși, istoria marilor jucători afro-americani curge prin venele campionatului US Open, altul dintre cele patru evenimente Slam majore, care se ține în fiecare an la Centrul Național de Tenis Billie Jean King. Dacă progresezi destul de mult, o să joci sub luminile stadionului Arthur Ashe.
Oamenii pot da drept exemplu America și Franța – două națiuni care promovează în mod tradițional acest sport tinerilor din toate mediile – ca modele de națiuni care au produs o gamă diversă de jucători buni. Dar până când sportul nu își va corecta felul în care tratează și discută despre atleții de talie mondială, va rămâne un teren de joacă rasist.
Traducere: Oana Maria Zaharia
Urmărește VICE pe Facebook.
Mai multe despre rasism:
Războiul anti-drog din România este un pretext pentru rasism
Tehnicile rasiste de angajare din Coreea de Sud nu sunt deloc subtile
Neo-naziștii de pe internet vor să construiască o utopie rasistă în Namibia