Nu mă sărut des în public, dar uneori o fac. De mic copil creşti cu ideea că a fi gay e ceva naşpa şi se dezvoltă în tine o frică să te exprimi liber. Când eşti în şcoală lumea strigă după tine că eşti „fetiţă”, dacă eşti mai efeminat auzi mereu pe stradă zumzete de la cetăţeni necunoscuţi, din când în când îţi mai iei şi înjurături cum ar fi „bulangiule!”. Cu fiecare astfel de micro-agresiune dezvolţi un mecanism de autocenzură. E ca un instinct de supravieţuire. Plus că majoritatea prietenilor mei au măcar o poveste când au mâncat bătaie pe stradă, de-a lungul vieţii lor, pentru că sunt gay. Şi eu mi-am luat-o de vreo două ori.

Acum câteva zile eram la Iaşi, în vizită, cu treabă, chiar în perioada zilelor Sfintei Parascheva. Oraşul invadat de pelerini dornici să capete puţină speranţă de la moaştele sfintei. Străzi blocate, coadă de șapte kilometri. Ies în oraş cu un băiat pe care-l ştiam de ceva vreme. Ne plimbăm prin grădina botanică, prin Copou, luăm autobuzul din Păcurari spre centru. Tipul mă cheamă să mergem la el acasă, să admirăm apusul de pe blocul unde locuieşte. Nimic neobişnuit până aici. Flirtăm de o zi întreagă şi nici nu ne apropiasem unul de celălalt tocmai pentru că eram în public şi ne era oarecum jenă. Cu o zi înainte mă uitam cum un cuplu gay îşi spune la revedere în faţa blocului printr-o simplă strângere de mâna. Gândeşte-te cum ar fi să faci asta mereu cu soţia sau cu iubita ta, cu o sabie a lui Damocles deasupra capului.

Una duce la alta şi ne trezim pe bloc sărutându-ne cu patos. Ne mai uităm spre Piaţa Unirii, unde-avea loc un târg tradiţional, multă lume. Câteva secunde de dragoste pe marginea blocului aveau să ne coste ceva. Tipul se ruşinează şi spune să avem grijă, să nu ne vadă cineva. Eu îi răspund că articolul 200 din Codul Penal a fost scos de tot în 2001. De fapt, să fii homosexual în România a fost ilegal până în 2001, când autorităţile puteau să între în casa ta şi să te aresteze pe tine şi partenerul tău pentru homosexualitate.

Citește și: Am vorbit cu oamenii cărora Coaliția pentru Familie vrea să le închidă gura

De-a lungul anilor 90 au existat numeroase cazuri de gay și lesbiene arestați pentru homosexualitate. În 1996 articolul 200 a fost schimbat, într-o încercare de a îmbunătăţi legislaţia. Cu toate astea, schimbarea a introdus în legislaţia penală conceptul de „scandal public”. Dacă actele homosexuale stârneau un scandal public, atunci cetăţenii erau pasibili de închisoare. În 2001 şi această relicvă a oprimării homosexualilor a fost înlăturată din Codul Penal, dar atitudinile au rămas. Conform unui studiu al FRA – Agenţia Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, peste 78% din persoanele LGBT din România evită să se ţină de mână în public cu partenerul sau partenera lor, de teama repercusiunilor.

Revin la povestea mea, la 15 minute după sărutul fatidic, pe uşa care dă spre terasa blocului intră doi jandarmi.

„Bună ziua, ce faceţi aici?”
„Locuiesc aici şi am ieşit puţin la aer.”

Tipul cu care mă sărutam, se dovedeşte ulterior, fusese coleg de liceu cu jandarmul. Se salută reciproc şi se întreabă politicos banalități. Viaţa te duce pe diferite căi, după cum se vede.

„Vă rog să vă legitimaţi.”

Le dăm buletinele, iar ei scriu de zor în agendă datele.

---

---

„Incredibil ce se întâmplă, cu ce drept ne legitimaţi?”, zic eu.
„Avem dreptul să legitimăm orice cetăţean, ne facem doar datoria.”
„Ştiţi, codul penal a fost schimbat, iar articolul 200 nu mai există. Nu e nimic ilegal ca doi bărbaţi să se sărute.”
„V-au văzut oameni de jos, o doamna în vârstă, arătau cu degetul spre voi şi nişte copii. Puţină decență nu ar strica.”
„Dar dumneavoastră cum aţi intrat în bloc?”
„Casa scării este considerată spaţiu public, nu privat.”
„Să ştiţi că eu lucrez la o organizaţie care apără persoanele LGBT, aşa că mare grijă ce spuneţi, că avem şi noi avocaţi. Să vedeţi când vom organiza paradă gay la Iaşi cum va trebui să veniţi să ne apăraţi.”
„V-a dat primăria aprobare pentru aşa ceva?”
„Nu încă, dar mai vorbim în cinci ani”, răspund eu.
„Sunt curios”, spune jandarmul, „voi vă naşteţi aşa sau învăţaţi pe parcurs…?”

Băiatul cu care sunt îi răspunde că ne naştem gay, că doar nu ne hotărâm într-o zi să ne placă bărbaţii. Educaţie continuă cu jandarmii, cum ar veni.

„Să ştiţi că mereu prindem la gara internaţională în parc (Nicolina) tot felul de oameni ca voi, medici, profesori, din toate clasele sociale. Știți cât e amenda?”

„Homosexualitatea nu mai este penalizată”, răspund eu zeflemitor.

Atunci jandarmii se uită spre dozele de bere deschise şi ne atenţionează că nu avem voie să consumăm alcool în public. Ne ameninţă cu o amendă. „Haideţi, domnul cu asociaţia, că tot le ştiţi cu drepturile, care e legea privind consumul băuturilor alcoolice în public?”, îmi scuipă în faţă unul dintre ei. Orice ca să te facă să te simţi mic. Trebuie să taci şi să accepţi că oricând pot găsi un motiv pentru care să te amendeze. La plecare, cei doi ne sfătuiesc să nu ne mai sărutăm pe balustradă, să ne ferim puţin mai spre mijlocul terasei blocului, unde nu putem fi văzuţi sau, mai bine, să ne facem treaba în intimitatea unui apartament.

Citește și: Ce însemna să fii gay în România anilor ’80, când exista terapia prin electroșocuri și castrare

Întâmplarea mea nu e singulară. În România de astăzi persoanele LGBT sunt victime ale violenței și trebuie să aibă grijă și la organele de ordine care, iată, sunt puse pe treabă pentru a prinde gayi. Asta în timp ce zonele de cruising pentru bărbaţii gay sunt din ce în ce mai puţine. Spaţiul public şi cel privat au alte valenţe pentru cuplurile gay, pe când cuplurile heterosexuale nici nu trebuie să se gândească la probleme ce ţin de exprimarea propriilor sentimente în public.

M-am întrebat dacă experienţă mea e singulară, aşa că am întrebat în stânga şi-n dreapta să văd dacă a mai păţit cineva ca mine. Surprinzător, răspunsul a fost da.

Răzvan, 26 de ani, bărbat gay

„Eram în Herăstrău pe bancă. Într-o zonă destul de întunecată, ce-i drept. În timp ce ne ţineam de mână şi după ce ne-am sărutat (pesemne ne-au urmărit) au sărit doi jandarmi din boscheţi, cerându-ne să ne legitimăm. Ne-am speriat, îţi poţi da seama. Noi ieşisem la plimbare, nicidecum în alte scopuri. I-am întrebat cu ce drept ne legitimează, dar nu mai ţin minte exact ce ne-au replicat. Au început să facă glume gen: «Voi sunteți din ăia? Care e fetiţă? Care pe care?». Glume penibile din partea a doi mitocani. Le-am zis că nu e treaba lor, le-am arătat buletinele, ei le-au consemnat şi cam asta a fost. M-am simţit în primul rând speriat de maniera în care au apărut subit din boscheţi, m-au luat prin surprindere şi am fost deranjat de întrebările insinuante. Cumva le-am înţeles procedura, ne-am conformat şi am arătat buletinele, dar nu şi restul comentariilor.”

Manu, 37 de ani, bărbat gay

„Mie mi s-a întâmplat în Herăstrău, dar acum câţiva ani. Ne sărutam undeva departe de lume, dar nu şi de vigilenţa unui jandarm. A zis că ne-a urmărit dinainte până am ajuns în locul în care ne-am sărutat. Doar s-a uitat la buletine. Părea foarte serios. Ne-a întrebat dacă «întreţinem relaţii». Eram foarte speriaţi. Eram sigur că într-un proces verbal ei pot să spună orice, că i-am băgat mâna în pantaloni partenerului etc., pot să mintă sau să exagereze. Bănuiesc că mulţi jandarmi ne urăsc, aşa că nu le-ar fi deloc greu să mintă. Tipul a încercat să mai cheme pe cineva prin staţie, dar ăla nu a avut cum să vină şi cred că aşa am scăpat. Eu nu mai am încredere în poliţie şi jandarmi, iar acela a fost un episod care a contribuit la pierderea încrederii. Au «putere», dar nu calități profesionale şi umane care să îmi garanteze că se folosesc corect de ea.”

Citește și: Am vorbit cu persoane rome LGBT despre cum este să fii dublu discriminat în România

Luca, 21 de ani, bărbat gay

„În luna mai a anului trecut, cândva pe la 2-3 noaptea, mă sărutam cu un băiat în Parcul Icoanei – în centrul Bucureștiului. Nu era mai nimeni în parc, în afară de un jandarm care îl păzea și care, la un moment dat, trece pe lângă banca pe care stăteam. Se uită puțin, pleacă, apoi se întoarce și vine la noi. Ne cere buletinele. Îl întrebăm ce am făcut greșit – doar ne sărutam pe o bancă. Îi spunem că nu înțelegem de ce ne legitimează, dar nu se lasă și insistă, până când îi dăm buletinele. Se uită pe ele, nu prea are ce să zică, așa că se rezumă la un «găsiți-vă și voi o cameră, nu mai stați aici pe bancă, în public».

Am continuat să stăm acolo, ca să îi facem în ciudă, însă după puțin timp în care vedeam că «ne supraveghează», am plecat. Voiam să stăm să-i arătăm că nu are dreptate, dar combinația de sentimente – furie, intimidare, incertitudine – era prea copleșitoare ca să rămânem. Eram șocat, simțeam un fel de nesiguranță și o frică, temporară, să îmi exprim afecțiunea pe stradă. Dar și o hotărâre să lupt și mai mult împotriva abuzurilor de genul ăsta.”