Ești în Roppongi, cartierul cu o viață de noapte incredibil de înfloritoare din Tokyo. Printre mulțimi de fete machiate ca păpușile kabuki, care nu trec de cot și iubiții lor ciudați nigerieni, aluneci într-un club de noapte de poveste, când începi să-ți unduiești brațele pe tehno-ul dur care pulsează din boxele enorme. Dar în timp ce te zbaţi să scoți din tine cel mai bun Robocop, un tip din personal te bate pe umăr. Politicos, dar ferm, îți direcționează privirea spre un perete pe care un semn cu „fără dansat” este luminat de stroboscoape. Nu mai dansa, îți este ordonat. În ciuda intențiilor tale inocente, frecatul tău sălbatic putea să ducă la închiderea întregului local.
Scenariul ridicol devine rapid regulă în Japonia, unde „licențele de dans” sunt cerute de lege, dacă locurile de întâlnire de noapte vor privilegiul să lase clubberii să se frece unii de alții. Chiar și atunci, ușile trebuie să se închidă la ridicola oră de unu noaptea. Desigur, câteva cluburi au fost de acord cu regulile astea. Când locuiam în Tokyo, din 2003 – 2005, scena orașului după lăsarea nopții mergea în paralel cu cea a oricărei alte metropole din lume, sălbatic, tehnicoloră și, cel mai important, fără reguli. Până de curând, această lege împotriva dansului, numită fueiho în japoneză, a fost extrem de ignorată de proprietarii cluburilor de noapte, cât și de polițiști ca o anormalitate demodată, doar o scăpare aiurită în cărțile de drept.
Videos by VICE
Dar, conform lui James Hadfield din Time our Japan, totul s-a schimbat în 2010, când un student la universitate a murit într-o încăierare în afara unui club din Osaka. Moartea lui a fost ultima piesă dintr-un lanț de scandaluri legate de cluburile de noapte, explică Hadfield, și „poliția din Osaka a instituit un sistem de reglementări, care avea ca țintă orice club care nu ținea cont de legea fueiho.” În intervalul de 18 luni, zeci de locuri de întâlnire au fost închise, lucru care a dus la trecerea scenei de petreceri hedoniste pe plajă, la o zonă moartă, înfricoșătoare. Jesse Mann, un DJ din Brooklin care mixează regulat în Japonia, a explorat pe acolo luna asta. „Chiar și într-o după-amiază liniștită de duminică, aproape toate scaunele din fiecare restaurant erau goale până la plajă”, mi-a zis într-un email. „Nu aveai despre ce muzică să vorbești… era ciudat de liniște pentru o zonă așa de bine poziționată pentru petreceri în timpul zilei.”
De ce acum? Lucrarea Time Out Japan-ul lui Hadfield explorează de ce poliția a decis să înceapă să aplice legea fueiho după decenii de inactivitate. Speculația pornește de la ideea ca media să nu promoveze frica pe seama tineretului corupt din Japonia, până la prostia birocratică. Dar chiar și în Japonia, unde absurditatea kafkiană poate fi câteodată o lege, să nu poți dansa într-un căcat de club de noapte este mult prea ciudat. Ca rezultat, toate tipurile de petrecăreți nocturni s-au unit cu scopul de a convinge guvernul să elimine legea asta învechită. La nouă luni de când lucrarea Time Out Japan a fost publicată, acest grup de activiști s-a înmulțit, iar eforturile lor, în avânturi și începuturi, au avansat promițător.
Cea mai mare și proeminentă organizație se numește Let’s Dance, un consorțiu de proprietari de cluburi de cinci stele, jurnaliști muzicali și DJ al căror cel mai mare efort a fost o petiție care a tot circulat în online pentru mai mult de un an. După ce au strâns 155.879 de semnături de la suporteri, Let’s Dance a înscris-o la Dietă, parlamentul național al Japoniei, în mai. Este dificil să judeci furorile pe care petiția le-a făcut în cercurile politice de elită, dar Yuko Asanuma, un avocat pentru Let’s Dance și un jurnalist care a contribuit la o carte recent despre probleme în curs de desfășurare, insistă că petiția a fost un succes, „în așa fel încât ei au reușit să obțină atenția și înțelegerea asupra problemei din partea câtorva politicieni [care acum] încearcă activ să modifice legea.” Mike Sunda, un textier pentru The Japan Times, crede că schimbarea este imediat după colț. „Cu totul concentrați pe decizia generală, nu-mi pot imagina că există vreo șansă ca politicienii să se fi interesat de altceva,” a zis el, „Sperăm să vedem un progres acum.”
Între timp, un grup de avocați din Let’s Dance au format propriul grup, cu numele extraordinar de Avocații Dansului. Desigur că expertiza lor legală este crucială pentru acest efort, în special când bătălii mai mici apar în continuare între proprietarii frustrați de cluburi și judecătorii. Club Noon, un punct legendar de interes din Osaka, a fost închis anul trecut pentru că încălca legea fueiho; un festival de patru zile numit Salvați Club Noon a fost dat ca răzbunare, iar un documentar sub același nume a fost finanțat luna trecută, atingând 4 milioane de yeni, cu 3 milioane mai mult decât suma dorită.
Popularitatea lui Salvați Club Noon demonstrează că, în timp ce se scapă de legea fueiho care este fundamental o bătălie legală, să aduci la cunoștință problema este la fel de important ca succesul cauzei. Sentimentul predominant printre liderii mișcării este că reputația vieții de noapte înseși necesită o creștere a relațiilor publice. Și ca să facă asta, ei trebuie să-i convingă pe toată lumea că a merge în cluburi nu este rău, ci că are chiar o valoare culturală importantă care se adaugă valorii economice. O organizație non-profit mică pe nume „Kurabu to Karuchaa o Mamoru Kai” (tradus ca „Asociația pentru Protecția Cluburilor și Culturii”), cu hip-hopperul Zeebra la cârmă, are de gând să facă exact asta în timp ce se folosește de poziția de superstar a lui Zeebra pentru a atrage atenția publicului.
Grupurile de proteste se îndreaptă de asemenea către Berlin, o țară de basm a vieții de noapte unde megacluburile aduc în număr mare turiștii care vor să se destrăbăleze în weekend. Liderii Let’s Dance au cerut sfaturi de la Comisia de Cluburi din Berlin, o coaliție care funcționează ca un amortizor între politicieni și interesele cluburilor. Și mult-cititele ziare precum Asahi Shimbun au publicat articole care analizau cum petrecerea mecca de 24 de ore a reușit să-și dezvolte cultura înfloritoare a clubului. Asanuma, care are domiciliul în Berlin, spune că ea crede că acest moment este „cea mai mare șansă pe care am avut-o în ultimele decenii ca această schimbare să aibă loc”, dar este dificil în sine să schimbi imaginea negativă a mersului în club, din Japonia, pentru că „mulți dintre politicieni au crescut fără să aibă vreo experiență de mers în club, spre deosebire de Berlin! [Asta face] să fie dificil de demonstrat de ce merită să fie protejat.”
Acum, mișcarea împotriva reglementării dansului este trasă în direcții diferite. De când petiția a fost înscrisă în mai, poliția a tot făcut vizite neanunțate în cluburile cele mai mari din Tokyo, printre care se află și Sound Museum Vision și Vanity Restaurant. Aceste picături au „un gust de răzbunare”, după cum a pus problema Hadfield. „Poliția i-a atenționat că ei nu sprijină nicio mișcare ca să schimbe legea în ceea ce privește cluburile,” a exemplificat Takahiro Saito, un avocat și unul dintre reprezentanții Let’s Dance.
Bătălia Japoniei împotriva „polițiștilor dansatori” este extrem de asemănătoare cu nemulțumirea New York-ului privind legea cabaretului, care interzice de asemenea dansul neautorizat. Legea cabaretului a fost adoptată în 1926 cu dedesubturi rasiste: era creată să „interzică cluburile multirasiale de jazz din Harlem”. Giuliani a readus legea ca parte din campania lui pentru calitatea vieții, de la mijlocul anilor 90, interzicând cluburile de noapte și de rave cu pumnul lui de fier. Și în timp ce Bloomberg a încercat să propună „o licență pentru viața de noapte” care să înlocuiasă legea cabaretului, barurile și cluburile au protestat împotriva ei de asemenea și spuneau că alternativa lui Bloomberg a fost chiar mai rea decât punctul de pornire.
Chiar dacă Japonia urmează sau nu calea tumultoasă a istoriei vieții de noapte din New York, cel mai acid critic al protestelor nu este un politician sau o bunică plictisită, ci înclinat spre teorie, disperat să găsească ciudați și care locuiește în Japonia, DJ Terre Thaemlitz (cunoscut și ca DJ Sprinkles), a lansat un CD cu mixaje numit Where the Dance Floors Stand Still, în aprilie. Thaemlitz argumentează că această campanie împotriva legilor „lipsei dansului” este periculoasă și pe dos, „pentru că obiectivul lor este doar să excludă dansul din regulamentele guvernamentale.” Legile fueiho de fapt se aplică atât în cazul vieții de noapte a Japoniei, cât și pentru bordeluri, cluburi de striptease și hoteluri pentru sex; Thaemlitz argumentează că prin distanțarea lor de industria sordidă a sexului, Let’s Dance se distanțează de „problemele care au cel mai mare impact asupra oamenilor care trăiesc în sărăcie.” Poate că dreptul de a dansa nu este chiar așa de simplu până la urmă.
Michelle se face japoneză, chiar crede asta – @MichelleLHOOQ
Text: Michelle Lhooq
Traducere: Dana Alecu
Citește și alte articole cu și despre Japonia:
Cel mai împuțit oraș din Japonia destinat sexului e pe moarte
Top 10 artiști japonezi care arată isteric de mișto
Trupele mele preferate de punk japonez
