Un detector de minciuni mi-a arătat cât de imorală sunt ca româncă atee

În București, drumul de la o bere într-un bar și până la poligraf este mai scurt decât ți-ai putea imagina. Așa am ajuns și eu, săptămâna trecută, legată cu fire de un aparat, care îmi măsura fiecare respirație și picătură de transpirație, pentru a vedea dacă poate exista empatie într-o ființă atee ca mine. Chiar dacă ți se pare bizar, poligraful nu știe doar să te prindă cu minciuna. E util și ca metodă de cercetare pentru cei care vor să-ți citească reacțiile fiziologice la propagandă anti-avort, yoga, chakre, polițiști uciși și crucificarea lui Hristos.

În spatele cercetării, un student în etate și domn retras din preoțime, care s-a gândit că poate recurge la perspicacitatea unui poligraf pentru a-și demonstra un principiu de viață: nu există morală în lipsa religiei și a spiritualității.

Sigur, poate ai auzit și tu asta în anii de rebeliune adolescentină, când profesorul de religie îți spunea că oamenii s-ar mânca între ei ca lupii dacă nu ar exista creștinism. Degeaba strigai tu că ești ateu, că el tot spunea că atât timp cât încerci să fii o ființă umană decentă, înseamnă automat că crezi într-o formă de divinitate, eventual un Dumnezeu.

Nicolae a ieșit din preoțime, a trecut prin mediere, este poet de ocazie și acum studiază științele minții. Mai exact, e student în anul II la Psihologie, unde trebuie să treacă prin poligraf vreo 50 de oameni pentru a-și finaliza proiectul despre moralitate și creștinism, care se intitulează „Structura de valori morale și sociale în funcție de fenomenul religios”.

Chiar dacă are acest titlu pompos, scopul e simplu și declarat clar: să probeze ipoteza că există o corelație între valorile spiritual-bisericești ale unei persoane și valorile sale etice și morale”. Însă, dacă stau să mă gândesc, cred că tocmai am infirmat-o demonstrând nițică empatie pentru un polițist ucis, chiar dacă nu am nicio sensibilitate pentru vreun Doamne-Doamne.

Cu mine ajunsese la vreo 36 de respondenți, majoritatea studenți care erau înclinați să creadă într-o divinitate, dar nu știu și câtă empatie au reușit să demonstreze în fața aparatului care te prinde cu minciuna. Oricum, chiar dacă scopul era declarat, nu am aflat de el decât după ce m-am lăsat legată de un poligraful de dragul cercetării universitate în laboratoarele de Psihologie Experimentală.

Ajunsă de bunăvoie și nesilită de nimeni în laborator, poetul m-a întâmpinat pe mine, dar și pe colegul de supliciu, cu o glumiță trasă de păr, înainte să ne trimită la un chestionar online. De la prima întrebare mi s-a cerut să spun dacă mă ghidez în viață după principii creștine, dacă trec frecvent pe la spovedanie și care este relația mea cu Dumnezeu.

Totuși, nimic nu avea cum să mă pregătească pentru ce avea să urmeze după primele 13 pagini despre creștinism, adică întrebările alea serioase despre implicare civică, depresie, singurătate, droguri și lesbiene. Dacă relevanța lesbienelor pentru moralitatea creștină rămâne un mister, am înțeles măcar legătura pe care încerca să o facă între respectarea promisiunilor, ajutarea părinților, spovedanie și credința în Biserică.

Oricum, mi-am completat formularul ca un bun cobai și m-am trezit ridicată de pe scaun și echipată pentru a-l confrunta pe Sherlock Holmes. Cât a durat echiparea, fostul preot nu a contenit cu explicațiile: „Tubul ăsta de pe burtă măsoară dacă ai mâncat ceva azi. Glumesc, el zice cât se mișcă abdomenul atunci când respiri”.

Următorul tub vine pe piept și măsoară respirația, mai precis cum te umfli când bagi aer în tine, asta dacă ai plămânii ceva mai sănătoși decât ai mei.

Mai rămâne, desigur, detectorul de transpirație, care dă rateuri dacă te prăjești la 30°C. Iar apoi tensiometrul, spaima bătrânilor care au probleme cardiace. Primul e format din două fire subțiri cu senzori în capăt, unul ce se pune pe degetul arătător, iar celălalt pe inelar, ambele de la mâna dreaptă. Ai putea să crezi că ești cerut în căsătorie, dar nu-i cazul la poligraf. Tensiunea e măsurată regulamentar de pe stânga, ca să fie mai aproape de inimă.

Apoi mi se spune să mă relaxez, să meditez și, cel mai important, să nu mai vorbesc. O adevărată provocare!

Doar că nu e chiar ca un EKG. Acolo ai vreo șase linii care îți arată dacă inima îți bate așa cum ar trebui, aici ai doar patru, iar scopul nu-i tocmai medical. Asta e, inima nu ne bate în tonuri creștine, dar reacțiile emoționale pot zice mai multe decât ai vrea despre ce preferințe ai cu privire la Dumnezei, Allahi, Jaguari sau Vishnui.

Pe ecran încep să se succeadă imagini, de la becuri și ziduri de cărămidă și până la nașterea și moartea lui Doamne-Doamne. Într-un acces de toleranță religioasă, examinatorul a introdus și niște imagini cu yoga, chakre și glanda pineală, în cazul în care se trezește vreun neo-hindus să vină la poligraful Facultății de Psihologie.

Oricum, imaginile astea aveau drept scop să detecteze ce anume trezește interes în cobai: simbolurile creștine sau spirituale. Adevărații stimuli, aveam să mă prind ulterior, erau imaginile cu propagandă anti-avort, părinți care-și țin în hamuri copiii cu sindrom Down și un omagiu adus polițistului ucis acum un an în curtea palatului Westminster.

În retrospectivă, cred că am confirmat o devianță rezultată din ateism, atunci când nu am reacționat prea bine la imaginea copiilor bolnavi și târâți în hamuri. Nicolae chiar a ținut să mă judece o țâră atunci când îmi explica rezultatele pe grafic, spunându-mi că nu-i ok să presupun chestii despre oameni, că doar nu-și leagă nimeni de bunăvoie copiii în hamuri.

Acum, nu știu preferințele oamenilor, dar trebuie să-mi recunosc lipsa de empatie accidentală și ignoranța. Da’ se întâmplă, empatia nu-i o chestie la care ne pricepem cu toții.

Însă, Nicolae a fost om înțelegător și a ținut să-mi explice că am reacționat puternic la trei imagini și tot ce am simțit se vedea pe grafic: coada de copii la împărtășanie, părinții legați cu hamuri de copiii lor cu sindromul Down și omagiul adus polițistului ucis de la Westminster. Așa ajungi să ieși din grafic pentru că ești dezamăgită de religia ca formă organizată, ignorantă cu privire la părinții care își leagă plozii cu hamuri și furioasă pe teroriștii care omoară oameni în Londra.

Practic, am învățat că pot fi citită ca o carte deschisă, asta dacă mi se spune anterior să-mi las libere reacțiile și sunt legată cu patru cabluri de un poligraf, care simte ca un cutremur orice sughiț. Bine că am adus și un prieten la poligraf, care a dat-o mai nasol cu bâta-n baltă pentru că nu se gândește la suferința femeilor atunci când propaganda anti-avort îi trezește furie și nici nu-l sensibilizează moartea pe cruce a lui Hristos.

Oricum, dacă te gândești că am trecut degeaba prin acest supliciu, nu-i chiar așa. Că nu strică niciodată să demonstrezi că poți să fii o ființă umană decentă, chiar dacă nu crezi în niciun Dumnezeu. Altfel, Doamne ajută!