Foto

Cum s-a schimbat viața la bloc în România din anii 90 și până acum

Arhitectul Andrei Mărgulescu a căutat locurile de joacă dintre blocuri, de la București la Iași.

de Adina Florea
06 Iunie 2018, 12:58pm

Fotografii de Andrei Mărgulescu

Mi-am petrecut copilăria în anii de trecere dintre milenii, când nimeni nu se sinchisea de copiii trimiși la școală sau la joacă cu cheia legată la gât. În anii ăia a crescut o generație cu părinții ținuți de dimineață și până seara în fabrici, și pentru care bonele erau de cele mai multe ori un lux inaccesibil.

Vedeam prea rar parcuri cu tobogane și leagăne, iar în loc reinventam jocuri din bețe, pietre, oase și chiar excremente de animale, deși pentru ultimele ne luam bătaie că spurcam hainele cele bune. Pentru mine spațiul de joacă era ulița cu pământ bătătorit și smoală dintr-un cartier mărginaș al unui oraș de provincie, pentru alții erau toate locurile dintre blocuri, unde puteau sta sub privirea tenace a unei bătrâne din vecini, instruită să mai arunce un ochi la copii.

Acum, generația cu cheia la gât a ajuns și la Bienala de Arhitectură de la Veneția, prin proiectul MNEMONICS. Pentru că nostalgia legată de aceste spații dintre blocuri și ce a rămas după ce a crescut generația anilor ‘80 și ‘90 a fost proiectul adus acolo de echipa care a reprezentat România.

Ei au încercat să recompună aceste jocuri ale copilăriei dintre blocuri și să vadă cum s-au schimbat în ultimele decenii. Au făcut asta și prin fotografiile arhitectului Andrei Mărgulescu, care, în căutarea jocului, a vizitat spațiile dintre blocurile din periferia Bucureștiului și a ajuns până la Iași.

A constatat dispariția găștilor de copii de altădată, mutarea copilăriei în spații de joacă clonă și multe improvizații prin care românii adaptează spațiul public la nevoile pe care nu și le pot satisface între pereții strâmți ai apartamentelor comuniste. L-am oprit pe Andrei la o discuție și l-am întrebat cum arată copilăria dintre blocuri și ce ciudățenii se mai ascund în periferiile alea, pline de viață, dar în care nu ajungi niciodată.

VICE: Cu ce ai contribuit la acest proiect și ce spații ai fotografiat?
Andrei Mărgulescu: Ei au aplicat cu acest proiect pentru participarea României la Bienala de Arhitectură de la Veneția. Au câștigat și apoi mi-au solicitat să fac un fotoreportaj legat de viața de astăzi dintre blocurile ridicate în comunism, mai precis despre cum utilizează sau nu mai utilizează copiii aceste spații, care au fost cumva spațiile generației cu cheia la gât, ăsta fiind cumva și specificul proiectului. Însă, mi-au lăsat și mâna liberă, mi-au spus pur și simplu să caut fotografic ce se întâmplă cu aceste spații, iar mie mi-a plăcut această libertate.

Acest proiect atinge doar nostalgia legată de spațiile dintre blocuri ale generației cu cheia la gât, ori privește și metodele inedite prin care românii de la bloc revendică aceste spații, le adaptează nevoilor?
Asta a rezultat pe parcurs. Înainte de colaborarea cu ei, am căutat utilizările pe care le dau oamenii locurilor dintre blocuri, fără neapărat să mă focalizez pe ce fac copiii. Însă, acum am căutat în principal viața copiilor, dar m-am axat și pe acest context al altor utilizări, ale generațiilor care învăluie cumva acest miez al utilizării date de copii. De fapt, modul în care folosesc copiii spațiul dintre blocuri nu poate fi disociat de celelalte utilizări, pe care le imprimă locatarii mai vârstnici: cu grădini, mese cu bănci, uscătoare pentru rufe ori mici pavilioane ilegale și așa mai departe. Printre toate acestea se mai joacă și copiii sau nu se mai joacă deloc, dar vorbim de două paliere care se intersectează mereu.

Deci fiecare generație dă o utilizare proprie unui spațiu?
Exact. Când te uiți la o hartă cu un cartier de blocuri, vezi că sunt niște pătrate sau niște dreptunghiuri, iar între aceste forme sunt niște spații amorfe. În schimb, când ajungi acolo, descoperi că fiecare locatar a ajuns să mărunțească acel spațiu, pentru a aloca fiecărui metru o anumită utilizare. Însă, am observat că acest spațiu dintre blocuri este mult mai sufocat de mașini decât în anii ‘80 sau ‘90, iar toate găștile de copii au fost evacuate, pentru că nu mai sunt niște spații care dau siguranță. Acum sunt tranzitate și ocupate de mașini în exces, există un trafic non-stop printre blocuri, prin comparație cu perioada în care am copilărit eu. Așa că nici nu mai ai pe unde să regăsești acele spații mai vaste de joacă sau de utilizare improvizată.

Deci cam așa s-au schimbat locurile dintre blocuri în ultimele decenii, prin excluderea de la utilizare a unor anumite categorii?
Da. Acum zona betonată a spațiului dintre blocuri este folosită exclusiv de mașini și atunci am mai rămas doar acel spațiu verde, adiacent fațadei, unde oamenii își mai amenajează grădini, își mai pun o boltă de vie, își mai pun o masă.

Însă, mi-a fost greu să mai găsesc ipostaze de joc ca în anii ‘80 și ‘90 printre blocurile din București. Asta se întâmplă tocmai datorită mașinilor, dar și faptului că, venind în întâmpinarea problemelor de securitate, toate primăriile au înlocuit spațiile dintre blocuri cu locuri de joacă special amenajate: niște cuști colorate, înconjurate de garduri înalte, cauciucate și cu tobogane, leagăne, plastic roșu, galben și albastru. Aceste clone sunt omniprezente.

M-am plimbat prin oraș să găsesc locuri în care nu există aceste spații, unde se mai găsesc copii care-și mai reinventează spațiul dintre blocuri. Dar nu am găsit. Asta a fost și prima fază a proiectului, care m-a frustrat, pentru că mă enervau aceste clone de spații de joacă, pentru că, până la urmă, au redus foarte mult din oferta imaginativă oferită copilului. Copiii au doar cauciuc, plastic și metal, deci trei mari suprafețe pe care să-și petreacă copilăria. Am găsit cu greu, utilizări actuale ale spațiului dintre blocuri pentru joacă, mai degrabă, am dat de urme de utilizări mai vechi: o fostă poartă de fotbal la care nu se mai juca niciun copil, un coș de baschet putrezit și agățat de un zid.

Am ajuns și la Iași. Aici am regăsit locurile de joacă ale primăriei, dar am descoperit și un spațiu pietonal, care m-a surprins. O mare pietonală în spatele șinelor de tren din cartierul Alexandru cel Bun. Aceasta era prinsă între blocuri din anii ‘60 și ‘80, unde nu exista niciun design urban sau vreo amenajare, dar era plin de sute de copii. M-am plimbat pe acolo, am fotografiat și am încercat să-mi dau seama ce i-a atras, ce a generat succesul ăsta exotic al spațiului prin comparație cu ce am văzut prin Iași și București.

Evident era faptul că era o pietonală, iar apoi exista mai mult spațiu decât cel strict necesar circulației, exista și spațiul verde neîngrădit cu garduri de 90 de centimetri, așa cum găsești din Berceni și până în Drumul Taberei. Deci erau garduri mici, erau mult mai interconectate aceste spații și alte artificii: se intercalau locuri de stat cu cele de joacă, parterul blocului era suprasaturat de spații comerciale, care susțineau prezența părinților. Un cumul de factori, care făceau prietenos acel spațiu.

Să înțeleg că tocmai asta a dispărut din spațiul dintre blocuri?
Da. Însă sunt doar niște mici modificări, care pot fi făcute pentru a reda locul unor copii. Până la urmă nu ai cum să te împiedici în lipsa banilor, pentru că trebuie doar să jonglezi puțin cu înălțimea unor limite, cu dozajul unor suprafețe. Nu e nevoie de un mare proiect de amenajare urbană pentru a avea rezultate spectaculoase.

Ce au de câștigat copiii care își petrec copilăria între blocuri, prin comparație cu cei care sunt blocați în aceste spații de joacă limitate?
Privind din exterior și ca arhitect, cred că oferta de suprafețe și de elemente oferite copiilor pentru a-și încropi jocul diferă. Deci oferi unui copil doar trei tipuri de materiale și jocuri predefinite, ca în aceste parcuri clone ale primăriei, ori îi dai o ofertă mult mai nesigură și mai incontrolabilă, dar mai variată de materiale pe care le poate atinge, le poate rupe, le poate recombina, le poate parcurge. Până la urmă, lucrurile acestea pot stimula creativitatea, imaginația: azi suprafața aia de pământ bătătorit și de iarbă este o lizieră din care ies indienii și mâine este o curte în care te joci cu alți prietenii.

E o chestie care poate duce la un exercițiu mental prin joc, tocmai pentru că există aceste spații improvizate și foarte diversificate printre blocuri. Zic că contactul cu accidentalul, improvizația și eterogenul în copilărie poate să fie un lucru benefic, apropo de flexibilizarea asta mentală dată de posibilitatea de a combina lucruri pentru a încropi un joc.

Aveți și acest proiect, povești de oraș, în care explorați spații alături de studenți și arhitecți. Se axează mai mult pe descoperirea improvizațiilor pe care le fac românii?
Este mult spus proiect, pentru că nu are niciun scop, este doar o înșiruire de explorări spontane prin locuri pe care nici eu și poate nici studenții nu le-au văzut. Eu mi-am propus să-i pun în contact pe studenți cu locuri în care nu prea ajung în timpul studenției și care sunt esențiale pentru înțelegerea Bucureștiului. Am insistat foarte mult pe periferie, pentru că acolo vezi un alt oraș, un alt București. Am tot parcurs, fără un scop mai precis, Ferentari, Sălăjan, Pantelimon.

Ce improvizații mai deosebite ați descoperit printre blocuri?
Multe improvizații se referă la grădinărit, iar autorii sunt întotdeauna cei care locuiesc la parterul blocurilor. Ei își iau cumva în posesie spațiul acela pentru a-și amenaja grădini, dar care nu au un scop funcțional mai departe de uscarea rufelor sau o masă. În schimb, mizează pe decorațiuni, sunt pline, sufocate, de tot felul de intervenții de înfrumusețare, extrem de pitorești. Adică cineva a placat tot ce se putea cu scoici de la mare, altcineva și-a pus zeci de moriști din vânt, ori și-a făcut poteci fără vreun scop anume. E un spectacol și ironic și plin de viață.

Am văzut că ați explorat și spațiile dintre blocurile de garsoniere de la periferie. De ce?
Uneori stau și mai multe generații într-o mică încăpere și oamenii sunt sufocați de lucrurile pe care trebuie să le depoziteze cumva, dar nu au spațiu. Așa că dacă au posibilitatea de a-și extinde pe fațadă măcar niște spații de depozitare, fac asta. E fascinant, mai ales în zone precum Ferentari sau Progresul.

Eu am întâlnit tot felul de extensii a balcoanelor, începute încă din anii '90, cu profile metalice, care sunt făcute la diverse dimensiuni. Unii își închid balconul, alții își atașează câte o cușcă pe fațadă ca să-și mai pună niște cratițe și obiecte de la bucătărie, alții încep să-și spargă parapetul de la bucătărie sau de la o încăpere și să-și prindă în console metalice câte o cușcă ce iese chiar doi metri din fațadă și devine un mic spațiu în care se mută bucătăria.

În Ferentari, am văzut cum aceste cutii sunt extinse chiar trei metri și se prind pe niște stâlpișori metalici, improvizați. Aici deja vorbim de o mică cameră.

Un caz haios: unii de la etajul unu și-au extins o garsonieră cu două camere, două cutii mari care ieșeau din consolă vreo patru metri și dublau practic suprafața, cu termoizolație, cu geamuri, cu tot ce trebuie. Evident, garsoniera veche nu avea nici lumină și nici ventilație. În același cartier am întâlnit o altă variantă a extensiei, unde patru vecini s-au înțeles între ei să se extindă cu încă o cameră, dar nu din metale fragile, ci din beton armat și zidărie. Se lăudau la un moment dat că au făcut rost și de tasare, deci construcția nu are contact cu blocul și nu o să se fisureze pe acolo. Aiurea! Însă, venise și primăria la oamenii ăștia, care au zis că sunt niște extensii foarte solide. Unora nu le venea să creadă că toată treaba asta e făcută de oameni, pentru că ziceai inițial că e din proiectul blocului. Asta e o întreagă temă, viața asta mică a garsonierelor, care iese din fațadă.

Poți afla mai multe despre celelalte expoziții din cadrul proiectului MNEMONICS pe siteul lor.