Am vorbit cu regizoarea din România care a câștigat Ursul de Aur cu un film despre sexualitate

E aproape 21.30 și cinematograful cu trei sute de locuri de la Potsdamer Platz, din Berlin, e plin cu jurnaliști din toată lumea. În spatele meu se-așază, rând pe rând, membrii juriului de la Berlinale, festivalului internațional de film de la Berlin. De-o săptămână, oamenii ăștia văd până la șase filme pe zi și-ai presupune că li s-a cam luat, dar toată lumea e pe-un boost de energie ca la un meci care promite să fie bun. Iar când lumina se stinge, gros planul luminos pe penisul unui tip cu corp atractiv e-un început care pare să răspundă bine freneziei pline de anticipație a publicului.

Dar pe parcursul proiecției Touch Me Not / Nu mă atinge-mă, primul film făcut de o regizoare româncă intrat în competiția oficială a festivalului, atmosfera se transformă. Publicul e adult, cum o cere și filmul. Dar eu mă simt ca la o oră de educație sexuală pentru adolescenți care nu merge chiar tocmai bine. Olandezii din dreapta mea tot pufnesc în râs ca băieții care s-au hotărât să facă miștouri întruna ca mecanism de apărare. Se instalează o tăcere ca atunci când s-au dat informații despre sex pentru care nu toată lumea era pregătită. Doar că regizoarea nu e educator, nu-i pasă de compromisuri și acceptă că nu toată lumea o să se simtă confortabil în procesul pe care l-a pus în mișcare și l-a documentat.

Nemții din stânga mea sunt stresați de filmul care-i stânjenește, dar simulează unul față de altul o relaxare totală față de ce văd pe ecran. Destui se hotărăsc să plece. Din ce în ce mai mulți. Ratează momente înduioșătoarea de conexiune umană. BONUS: SEX. Într-un SEX CLUB. Și-un final optimist c-un puseu de veselie, într-un film empatic, dar prea puțin cald. Juriul a rămas până la sfârșit. Aplaudă entuziast.

Câteva zile mai târziu, Adina Pintilie primește Ursul de Aur, trofeul cel mare de la Berlinale, precum și premiul pentru debut în regie.

Pintilie are 38 ani. A studiat regie de la film la UNATC și este director artist al Festivalului internațional de Film Experimental de la București (BIEFF). De la primul ei film – un documentar care urmărește viața bărbaților care trăiesc și au grijă unul de altul într-un centru pentru persoane cu dizabilități din România – a arătat că empatia și curiozitatea sunt instrumentele ei de cercetare.

În Touch Me Not are întrebări mai clare. Ce e intimitatea? Cum ajungi la un nivel adevărat de intimitate cu o altă persoană, fără să te pierzi pe tine? Cum scapi de această frică de apropiere? Și nu-i e teamă să spună că astea sunt întrebările ei – o vezi pe Pintilie în film, cu tot cu camera ei aplecată asupra altora ca să afle răspunsurile. Aduce împreună un amestec de actori profesioniști și neprofesioniști care reușesc să se arate vulnerabili – și goi - în fața camerei. Iese un set up ficțional într-un oraș vest european nedefinit, în care ei dezvăluie multe despre sexualitatea lor. De-asta, răspunsurile de care are nevoie Pintilie pot deveni dificil de primit. Și de privit.

Poate fi dificil să privești figura Laurei, o englezoaică la vreo 50 de ani care nu se poate lăsa atinsă și căreia regizoarea îi pune la dispoziție diferite experiențe ca să o ajute să scape de problema ei. Disconfortul ei e palpabil și trece de ecran.

Prima e prezența unei escorte masculine care se masturbează pe patul ei, în timp ce ea-l privește și are un orgasm din fotoliul pe care rămâne îmbrăcată. Alta e interacțiunea cu Hanna Hoffman, care se joacă pe ea în postura de lucrătoare sexuală transgender, de vârsta a doua. Bagă anecdote despre sexualitatea lui Brahms și-i explică Laurei relația pe care o are cu propriul corp – sânul stâng, sânul drept, penisul. Seani Love – care-i de părere că kink-ul consensual salvează lumea – îi apasă – cu acordul ei – câteva butoane conectate la furia pe care doar cu greu ajunge s-o exprime.

Situația în care Laura se pune singură, însă, este de a-și vizita din când în când tatăl muribund din spital și a-l privi direct în ochi fără a scoate un cuvânt.

„De ce nu m-ai întrebat niciodată despre ce este acest film? Și de ce nu ți-am spus niciodată?”, întreabă din off vocea regizoarei Pintilie, în timp ce se uită direct în obiectivul camerei care tocmai a fost montată, gata de-a începe experimentul Touch Me Not. Tăcerea dintre generații - Laura și tatăl ei, figura regizoarei și mama ei – este una dintre cheile acestui film.

Nu-ți spun mai multe ca să vrei să te duci la filmul ăsta, despre care presa internațională are cronici de ambele părți și care a stârnit deja un val de critici printre românii conservatori. Și știi foarte bine cum pot opri ei niște proiecții de filme. Dincolo de asta, însă, filmul Touch Me Not, m-a făcut să descopăr că, de multe ori, îi ajutăm pe alții ca să ne ajutăm pe noi.

Despre alte lucruri pe care le-am apreciat la film și despre ce n-am înțeles foarte bine în seara vizionării, la Berlin, am vorbit cu Adina Pintilie într-un scurt interviu.

VICE: La vizionarea pentru presă, mulți jurnaliști internaționali de profil au ieșit din sală. Deci, nu numai românii sunt pudici. Ți-e teamă de reacțiile pe care le va primi filmul?
Adina Pintilie: Am știut de la început că o să avem parte de reacții împărțite. Asta a fost în toate etapele. Au existat oameni care și-au exprimat susținerea și au fost impresionați de film până în resorturile lor personale. Dar au existat și cei care l-au respins puternic sau s-au simțit profund inconfortabil sau ultragiați de film. Ne-am asumat riscul. Și, de fapt, filmul vrea să deschidă un dialog cu publicul, asta e unul dintre scopurile lui principale. Este o oglindă pusă în fața persoanei care îl vizionează ca să se poată uita la sine însuși și să vadă ce simte despre aceste subiecte. Și cum ceea ce e pe ecran este o posibilitate a propriului său eu sau ceva ce respinge profund în ceea îl privește. Deci, cred că prin acest proces de oglindire unii oameni vor fi foarte triggered de ceea ce văd în film. Și e mereu interesant să discuți de ce se întâmplă asta. Să ai această discuție cu publicul.

Cred că filmul vine într-un moment în care această dezbatere e foarte necesară. În România, parte din public primește cu agresivitate filme care vorbesc despre a fi queer sau despre sexualitate. Cel mai probabil, asta ni se va întâmpla și nouă, dar nu ne temem.

Ce te-a adus să faci acest film?
În esență lucrurile stau așa: când aveam 20 de ani credeam că știu totul despre cum ar trebui să fie o relație intimă, cum ar trebui să fie dragostea. Credeam că știu chestii! Dar apoi, în 20 de ani de contact cu viața reală și cu oameni reali, nimic din ce știam nu mai a fost valid. Motivația emoțională a fost să reînvăț ce am fost învățată în familie și prin educație despre ce-ar trebui să fie intimitatea și încrederea. Și am avut profesori grozavi. În film sunt ca un copil care se uită cu multă curiozitate la cum acești oameni trăiesc propria intimitate. E ca și când aș redescoperi intimitatea prin acești oameni foarte frumoși pe care i-am găsit și care au avut curajul să împărtășească ceva cu noi.

Dar, ca să începi acest proces, ai nevoie oricum de multă empatie. Și cred că mă interesează cum ți-ai construit empatia de-a lungul timpului? În ce măsură a fi directorul artistic al BIEFF te-a ajutat să ajungi aici?
Cred, știi, că atât în munca mea curatorială, cât și în munca mea în film există câteva zone care sunt interesante pentru mine. Și mă interesează să mă uit la celălalt cu o minte deschisă și să renunț la orice idei preconcepute. Și să fiu deschisă la cât de bogată și surprinzătoare poate fi natura umană. Și, de asemenea, mă interesează abilitatea de-a mă pune în pielea altcuiva.

În București dezbatem ce înseamnă experimentalul și refuz eticheta de „experimental” pentru Touch Me Not. Dar noțiunea „de-a experimenta” a fost interesantă. Am experimentat cu o groază de chestii.

Există un episod al respingerii în film, cu Christian, persoană cu dizabilități – sau, cum spune el, „cu alte abilități”. Asta m-a făcut să mă gândesc că oamenii vor ieși de la vizionare și vor gândi că a fost o ocazie bună să descopere astfel de sexualități, dar respiră ușurați că ei nu trebuie să facă sex cu oameni trans sau cu dizabilități.
Știi, oamenii sunt liberi să perceapă lucrurile cum le percep. Și percepția asupra acestui film va fi foarte subiectivă. Va depinde de fiecare persoană care va viziona care vor fi butoanele pe care filmul le va apăsa.

Dar frumusețea nu reprezintă în sine o structură de putere?

Dacă vrei. Cred că filmul încearcă să destabilizeze orice structură de putere. Încearcă. Nu știu dacă va reuși cu orice persoană care îl vede, dar propune un discurs, e o invitație de a-i privi pe acești oameni care sunt diferiți de normă. O privire deschisă pentru a accepta ce e posibil. Intimitatea nu se trăiește doar cum credem noi că poate fi trăită. Frumusețea nu este doar ce credem noi că este.

Și cum ai defini frumusețea?
Uite, avem un proiect cu Christian (Bayerlein, care joacă personajul Christian în film) să facem această reproducere ale unor picturi faimoase în care e înfățișată Venus și să-l folosim pe Christian ca model. Chestionăm ideea de frumusețe care ne-a fost inoculată de media și de educația noastră și chiar de istoria artei, începând cu idealul grec de frumusețe. Adică, de exemplu, proporția nu este, în opinia mea, în mod automat frumusețe. Dacă ai un corp care este organizat complet diferit, nu înseamnă că frumusețea nu e posibilă. E același lucru pentru Hanna. Ea spune, iată, am acest corp imperfect. Și ce e fascinant în legătura cu Christian și cu Hanna este relația plină de iubire pe care o au cu propriul corp și faptul că au o mitologie personală a propriului corp. Este ceva subtil, ceva din conexiunea Hannei cu corpul ei care îi lipsea Laurei.

În film se pune mult accent pe consimțământ. Dar de ce ai ales să pui pe genericul de final „Nimeni nu a fost rănit împotriva voinței lui în timpul filmărilor”?
[Actorii] au combătut și această idee. Au spus că dacă scriu „rănit” se subînțelege că cineva a fost rănit, ori ei n-au fost răniți în acea situație. Chiar dacă cineva percepe că cineva a fost rănit, ca femeia din performance-ul shibari, în club. Dar nu, nu a fost rănită într-o astfel de situație. Sunt într-o piesă performativă și consensuală care e la granița dintre senzualitate, sexualitate și artă performativă.

Există senzualitate în film, dar pentru mine, atmosfera e puțin clinică. Totul e foarte curat. Crezi că asta i-ar putea da ideii de consimțământ o reputație proastă? E consimțământul mereu așa curat?
Asta e de discutat și cred că estetica este foarte compatibilă cu toate fluidele corporale, cu toată așa-zisa dezordine a luptei pentru putere în sexualitate. Am fost de exemplu emoționată de ceea ce actorii vor spune despre scena pe care am filmat-o în club. Dar reacția lui Christian a fost: „Wow, am fost foarte frumoși! Și uită-te la lumină, e ca un tablou”.