Am fost hărțuită de un corespondent român la Bruxelles pe vremea când eram jurnalistă

Este februarie 1999, sunt de câteva zile la un ziar din București, nu prea știu pe nimeni. Cred că scriu ceva despre privatizarea Băncii Agricole, prin redacție se plimbă un tip în vârstă. E corespondentul de la Bruxelles. Ni se face cunoștință, ne mirosim câinește glandele și cum am nasul înfundat, nu prind nicio adiere rău-prevestitoare. La câteva zile, redactorul-șef mă întreabă dacă nu aș vrea să merg la Bruxelles, să fiu corespondent extern, NATO, Uniunea Europeană, cartofi cu maioneză și bere de 12 grade. Dar nu știu nimic despre asta, nu m-am ocupat niciodată în cei șase ani de presă de zona de externe. „Stai liniștită pentru că o să înveți de la corespondentul nostru de acolo, el are experiență." Atunci desigur. Primesc laptop, unul de 83 de kile, primesc telefon mobil, pot crăpa capul unui urs cu el. Și primesc de la mogul următorul îndemn: „dacă tipul ăsta îți face ceva, dacă se dă la tine, mă suni pe mine". Omul acesta este ca un săpun ud, nu poți să îl prinzi cu nimic, țâșnește de mâini, face bulbuci și miroase frumos. Eu stau la un hotel destul de aproape de gară, el are apartamentul lui undeva într-un cartier rezidențial. Zi de zi descoperă că habar nu am cine face parte din Clubul de la Roma, care sunt legăturile masoneriei de rit scoțian cu Arabia Saudită sau cum funcționează Netscape. Nu am nici haine bune și nici maniere adecvate. Fiecare zi începe cu un munte de reproșuri pe care trebuie să le urc, împingând plină de sârguință bolovanul incertitudinii-vinovate: „ce mama dracului caut eu aici și de ce m-a ales omul ăsta pe mine, din toată redacția, să îl însoțesc la Bruxelles?" Căci da, el m-a ales, nu a fost nici ideea mea, nici a șefului.

Cum încercam eu să evoluez de la statutul de ameobă la cel de batracian, îmi dau silința și alerg între conferințele Comisiei Europene, aflată în acest martie 1999 într-un gigantic scandal de corupție, și NATO, împins de dovezile irefutabile ale pogromului sârbesc împotriva populației albaneze din Kosovo, să îl oprească pe Miloșevici.

Aparatul meu critic este redus la zero. Corespondentul cu experiență, aflat la mine în camera de hotel ca să discutăm despre materialele pe care le semnăm împreună, îmi spune că trebuie să îmi găsesc o sursă, un sugar daddy, cineva din Comisia Europeană. Mă ia de după gât și când mâna lui îmi atinge un sân, provocându-mi un spasm de groază, îmi spune că atitudinea asta nu o să mă ducă nicăieri. Îi spun că am prieten, că am 25 de ani, că am venit să fiu ziarist, nu curvă de funcționar european.

Ce dezamăgire sunt pentru el. El nu credea că a luat o sălbatică de la București, el nu e Henry Higgins.

15 martie 1999, întreaga Comisie Europeană demisionează, zeci de ziariști isterici aleargă să trimită informația către redacții. E trecut de miezul nopții, ajung la apartamentul experimentatului corespondent care e în pijama, nu apucase să audă știrile. Mă apuc să scriu, trebuie să avem grijă cum redactăm, asta este o poveste incredibilă, niciodată nu s-a mai întâmplat așa ceva

E trei dimineața și îmi cad ochii în gură de somn, el spune că pot să dorm aici, nu are rost să mai merg până la hotel, oricum taxiul m-ar costa o avere. El o să termine articolul. Nu mă gândesc că ceva nefiresc avea să se întâmple. Adorm ruptă în zgomotul tastelor laptopului uriaș și mă trezesc țâșnind în picioare, panicată, de cotrobăielile unei mâini care caută o linguriță de zahăr sau poate borcanul de zacuscă, la mine în chiloți.

Se crapă de ziuă, probabil ora 7 la București, nu cred că mogulul răspunde la ora asta și, de fapt, nici măcar nu am numărul lui de mobil. Însă îl am pe al redactorului-șef. O să-i spun că s-a sărit calul, că am fost agresată sexual. Nu mai suntem la capitolul educație aleasă care să mă pregătească pentru vreun parlamentar sau comisar european. Nu. O mână în chiloți și niște șușoteli horcăite la ureche, el în lenjerie băgat în pat lângă mine, nu, asta e deja o poveste urâtă. El pare și mai bătrân și mai speriat ca niciodată. În cinci secunde sunt îmbrăcată, el spune ceva, nu îmi amintesc cum se apără, mă sui în taxi și îmi promit să mă gândesc bine cum să fac plângerea împotriva moșului ăstuia libidinos.

Fac un duș lung, mă întorc la comisie, impecabilă în naivitatea mea imbecilă că trebuie să îmi fac treaba înainte să rezolv chestiile personale. Și, între timp, el nu stă degeaba. Curăță locul crimei și, înainte să mă dezmeticesc, sunt făcută pachet și trimisă la București. Totul a durat câteva zile. Motivul e simplu. Nu sunt ceea ce trebuie, e prea multă instrucție de făcut cu mine și cine are timp acum că vine și războiul cu Iugoslavia? O altă tânără, cel mai probabil domesticită, îmi ia locul și când îi spun redactorului-șef pățania zice: „Un porc, dar să știi că așa sunt mulți. Nu am ce să fac, e de mult timp acolo. Dar nu vrei tu să mergi la război, în Macedonia?"

Ba da. L-am lăsat pe marele corespondent la Bruxelles. Astăzi trăiește bine mersi, plătit de alt magnat de presă. Deși sunt absolut sigură că nu am fost nici prima și nici ultima lui victimă și că era și este bine cunoscută tehnica lui de a se înconjura cu mioare ca mine, nu știu ca omul să fi pățit ceva.

Și acum o să vină întrebarea: dar ai spus cuiva? M-am plâns șefului meu, colegilor, prietenului și oricui era dispus să mă asculte, spunând că la Bruxelles este un prădător care aduce fete pe care le învață că, dacă vor subiecte, trebuie să îl lase să le mângâie pe sâni sau să le umble în chiloți. Și face asta din pur altruism, pentru că vrea să le pregătească pentru viața de corespondent extern care presupune să mimezi orgasmul când faci sex cu un MP de la ecologiști. De ce nu s-a întâmplat nimic? Nu știu. Poate pentru că managementul a considerat că e prea valoros ca să fie mătrășit pentru acest mic hobby didactic al său. Sau poate pentru că nu au crezut că e ceva care să conteze în viață, în lume, cine știe.

De ce nu îi dau numele acum? Pentru că nu vreau să fiu dată în judecată pentru că aș fi denigrat imaginea cuiva, vedeți și voi ce face Paladă care l-a bătut cu martori pe Goțiu și cu toate astea nimeni nu se atinge de el. Pentru că nu am martori, pentru că redactorul-șef de atunci lucrează într-o instituție cu care nu sunt în relații cordiale, pentru că fostul meu prieten, căruia îi povesteam grozăviile, lucrează la Antena 3, instituție cu care nu sunt în relații cordiale.

Pentru că România nu e SUA. Pentru că au trecut 18 ani de atunci, oamenii uită și în instanță nu am cum să demonstrez ce am spus. Nu îi dau numele, dar mă asigur că voi, astea mai tinere, care vreți să fiți corespondenți externi, o să fiți mai precaute știind că la Bruxelles este un jurnalist căruia ar trebui să îi zici bogdaproste că te lasă să îi iei mâna între picioare.