Am vorbit cu Marcica, femeia care a rămas fără pensia de 520 de lei pentru c-a scris o carte

Pe Marcica o am în lista de prieteni de vreo doi ani de zile, timp în care i-am tot citit poeziile caracteristice și pline de umor negru. Între timp, profilul ei de Facebook a ajuns să reprezinte o oglindă a sistemului medical din România. Marcica, pe numele ei real Florescu Laura Ioana, suferă de scleroză multiplă din 2009, iar în toți acești ani a simțit pe propria piele ce înseamnă să fii bătaia de joc a unui sistem sufocat de birocrație, nesimțire și incompetență.

Zilele astea, cazul Marcicăi a luat amploare și probabil că ai văzut și tu măcar o știre despre ea. Scleroza multiplă este o boală incurabilă care se agravează cu timpul și nu-i permite pacientului să muncească. Marcica primește de la stat o pensie de 520 de lei și un ajutor de handicap de 39 de lei. Inițial, statul îi oferea un ajutor de handicap de 270 de lei, plus șase bilete dus întors cu trenul, pentru că era încadrată la gradul II de handicap. Dintr-un motiv necunoscut, anul trecut Marcica a fost trecută la gradul III, așa că ajutorul respectiv s-a redus la 39 de lei și biletele de tren au dispărut. Ai zice că e un miracol, că Marcica este primul om care a reușit să se însănătoșească de la scleroză multiplă.

În realitate, chestia asta a fost o umilință crasă, o palmă dată bolnavilor care suferă de o boală incurabilă și care se înrăutățește pe măsură ce trece timpul. Bătaia de joc nu s-a oprit aici. O editură a decis să-i publice poeziile, iar Marcica a primit din drepturile de autor 260 de lei. Cumva, statul s-a simțit prejudiciat de această sumă colosală, pentru că acum câteva zile i-a trimis autoarei o înștiințare prin care a anunțat-o ca avut venituri ilicite în luna iulie și pensia de pe acea lună se suspendă. Adică trebuie s-o dea înapoi, pentru că a avut câștiguri din alte surse și statul nu-ți permite asta. Este obligația ta să supraviețuiești cu ce-ți dă el și nimic mai mult, indiferent dacă pensia este corectă sau nu.

Persoanele cu dizabilități din România primesc exagerat de puțini bani și sunt an de an supuse unei birocrații sufocante care sug viața din ele. O știam de mult de la taică-meu care se târăște la propriu prin comisii în fiecare an. Imaginea e mereu aceeași, adică cozi de bolnavi, invalizi, oameni cu membre amputate care trebuie să revină și să confirme că nu s-au vindecat de ceva incurabil.

Marcica mi-a confirmat acestă realitate pe care este nevoită să o retrăiască constant, în care comisia îți mănâncă nervii și timpul dacă omiți chiar și o hârtiuță:

Ca orice lucru bine făcut în România, procesul aproape întotdeauna începe corect, dar se împotmolește când îți este lumea mai dragă. Marcica are același neurolog de nouă ani și care îi scrie în referat în fiecare an ce boală are, cum se manifestă, cu ce se mănâncă și ce-i trebuie pacientului. În paralel, cei din comisie se spală pe mâini.

E o mârșăvie, o tentativă de a se spăla pe mâini, că, vezi doamne, ei vor să ajute, dar sunt legați de mâini. Oricum ai lua-o, situația este tragică. În comisia de handicap nu există neurologi, doar oameni care nu-s în stare să citească și să interpreteze corect un referat în care scrie negru pe alb de ce suferă pacientul. Nu trebuie să fi urmat cursuri de medicină ca să înțelegi gravitatea situației, dar uite că așa se schimbă gradele de handicap și bolile incurabile ajung să se vindece singure pe hârtie.

Între timp, Marcica și-a amintit de cum o judecau cei din comisie, cum o priveau cu scepticism pentru că venea pe două picioare, și mai era și drăguță, deci sigur nu e chiar atât de bolnavă. Acum, după ce cazul ei a ajuns pe toate posturile, se așteaptă la ce-i mai rău. Mă întreabă retoric: „Îți dai seama ce rușine o să fie pentru mine la anu' la comisii? Că o să se uite toți la mine ca la o vită? Și că o să mă acuze toți de tot felul?"

Cazul Marcicăi este unul dintre puținele pentru care cam toată lumea a fost solidară și pe aceeași lungime de undă. E drept, cineva i-a scris că: „Alții au mai multe probleme ca tine și nu se mai plâng atâta", dar, în mod ironic, fix ăsta este motivul pentru care s-a ajuns în asemenea situații. Lumea tace, acceptă realitatea și speră să nu se ajungă la ceva mai rău. Pacienții care suferă și se târăsc prin acest sistem sever nu mai visează de mult la îmbunătățări, ci doar se roagă să nu se strice mai tare, pe principiul „nimic e bun?".

Bine, exemplele astea sunt puține. Pe măsură ce s-a vehiculat în presă povestea ei, Marcica a primit în mare mesaje de încurajare de la oameni care o susțin. Secțiunea de comentarii de pe profilul ei este plină de persoane care fie trec prin aceeași dramă și prind curaj să vorbească, fie vor să ajute cu tot ce pot. Chestia asta a determinat-o să nu mai accepte umilința de la stat și să încerce pe cât posibil să schimbe ceva, atât pentru ea, cât și pentru cei care an de an se înjosesc. E drept, Marcica mi-a zis că printre mesaje s-au găsit și destui sceptici care să nu fie convinși de atitudinea ei, oameni care „se supără și li-i frică că o să fac căcatul praf și îmi bat obrazul". Știi tu, ca și cum este fix datoria ei să rezolve problemele altora.

Majoritatea trusturilor au luat legătura cu Marcica și au scris despre povestea ei. Nu-i face o deosebită plăcere să apară la televizor și se vede asta în fiecare filmare. Îi tremură vocea, este emoționată și își găsește greu cuvintele, dar continuă să accepte interviuri, pentru că doar așa se mediatizează această problemă din sistemul medical.

Mulți plasează vina dintr-o parte-n alta. De exemplu, Olguța Vasilescu, ministrul Muncii, a postat pe Facebook un status cu citate din legi prin care-i sugerează sec Marcicăi să depună contestație, probabil fără să știe că ea a depus încă din luna mai una care promitea să se soluționeze în 30 de zile. Suntem aproape-n noiembrie și nu s-a mișcat nimic. Cât despre ultima înștiințare, Marcica mi-a spus că n-o s-o conteste, pentru că „nu vreau să merg în două tribunale cinci ani, fată, ai înnebunit? Vrei să mor?" Și are dreptate, genul ăsta de contestații se întind nesimțit de mult, ori niciun om sănătos nu-și dorește să treacă prin asta, darămite unul bolnav.

În schimb, presiunea publică e eficientă. Bloggerul Corina Băcanu a precizat că s-a depus în Senat pentru dezbatere o propunere legislativă pentru modificarea și completarea legii 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap. Chestia asta era adusă-n discuție încă de prin vară, dar a rămas în aer, până când s-a vehiculat în presă cazul Marcicăi.

Între timp, bloggerul Codin Maticiuc a postat pe pagina lui un status adresat direct lui Liviu Dragnea prin care îi aducea la cunoștință cazul Marcicăi și neregulile legii prin care ei i s-a suspendat pensia. Spre surprinderea tuturor, Dragnea a răspuns și a promis că va modifica acestă lege. E un început.

Tudor Pop, deputat USR de București, a depus o dublă interpelare prin care cere analizarea în cadrul unei anchete activitățile Comisiei de Evaluarea din cadrul CJ Suceava și criteriile pe baza cărora au modificat ajutorul de handicap din gradul II în gradul III. În rest, lumea continuă să fie solidară și să se implice cum poate. Se pun la cale chiar și proteste pentru ea, iar sentimentul este copleșitor, îmi spune Marcica.

„E inimaginabil. Mulțumesc tuturor pentru ceea ce fac, și nu vreau să protesteze PENTRU MINE, vreau să protesteze pentru ei, pentru prietenii lor, pentru părinții și rudele lor care poate trec prin aceeași bătaie de joc."

Toată povestea asta nu este un caz izolat, din contră. Actuala lege este plină de hibe care țin oameni ca Marcica blocați, fără drept de muncă, dar condamnați să trăiască cu o sumă mizeră în fiecare lună. Cei responsabili dau din umeri și pasează responsabilitatea mai departe, în speranța că se îngroapă subiectul. De data asta nu va mai fi așa de simplu. Marcica mi-a spus că se va duce la CEDO, Avocatul Poporului și ce-o mai fi, și-a încheiat discuția în mod sincer cu „totul e să pot și să am curaj. Și coaie."